De-a mătușile

Plecasem când dimineața nu se trezise încă. Eram înaintea tuturor, când am ieșit pe treptele casei pisicile dormeau încolăcite cu plumbul nopții apăsându-le blana. Doar câinele a dat rapid din coadă, ca să-și ascundă mirarea că mă vedea trează la ora aceea. Mamaie ne făcuse bagajul de cu seară și acum intra îngrijorată în camera de la pian și ieșea cu o umbrelă în mâini și iar intra grăbită și ieșea cu niște cizme scurte ale ei. Nu vorbeau nici unul, nici celălalt și am ieșit pe poartă între ei, tăind întunericul ca pe o bucată de mămăligă.

-Taman acum s-a găsit să plouă. Tare vă duc grija. Măcar de-am fi apucat să sunăm.

Și simțeam cum deasupra mea mamaie clădea un nor gros de griji și teamă și norul se apropia și de mine. În curând aveam să fiu eu cea îngrijorată. Tataie căra sacoșa grea de textil și auzeam cum sticlele se ating una de cealaltă ca într-o melodie pentru cei care transportă mâncare. Călca cu atenție în noroiul care se adâncea tot mai cleios, lenevindu-ne pașii. Atent călcam și eu, încălțată cu cizmele scurte ale lui mamaie, în care intram lejer cu proprii pantofi. Încercam să nu mă murdăresc pe pantalonii bleu deschis și regretam că fix astăzi trebuia să plouă, deci puteam ajunge la Brașov cu hainele deja murdare. Ieri fusese așa frumos și aș fi ajuns curată ca un crin și m-ar fi lăudat mătușile și eu nu aș fi simțit nicio rușine, nici un bici incolor dar iute pe deasupra capului, cum că mamaie nu mă ține curată. Acum înaintam prin beznă și ploaie, între tăcerea lui tataie care răsufla greu sub greutatea pachetului pentru surori și grija densă ca un noroi a lui mamaie.

-Să-i spui să conducă atent, să nu facă vreo prostie. Și să nu veniți înapoi pe întuneric, că vă duc grija acolo la baraj, la Siriu.

-Ei, mai lasă-l! Doar nu conduce de ieri! Ce atâta grijă?!

Tataie era conectat mereu la viața practică a satului și așa aflase că Gligore avea drum cu camionul, în interes de serviciu la Brașov. Era o ocazie bună și rară să dea o fugă la surori cu recolte de toamnă și să caute acolo și niște cuțite pentru Abrichtul lui. Ocazia se ivise spontan și nu mai apucaseră să sune de la poștă acasă la Buzău, să întrebe dacă am voie. Mamaie ezitase până în ultimul moment, eu insistasem să merg, la fel și tataie. Plecam amândoi în interes de serviciu pentru că eu eram asistenta lui de tâmplărie și orice îmbogățire a recuzitei lui era o bucurie împărțită la doi. În plus, mătușile mă așteptau mereu cu drag și mă alintau. Continue reading

Am ales. Nu am cules

Au fost alegerile. Am votat la Măgura, la școală. Am vrut să trec neobservată, deși în sinea mea m-am cam simțit prințesă când, fiind acum de la București, a ieșit din cancelarie și m-a întâmpinat însuși primarul. Apoi m-a condus direct în sala de vot către o doamnă, ocupată cu formularele, care îi zicea la telefon cuiva că X se pare că n-a ales nici cu ăla, nici cu celălalt, n-a fost cum ne-am înțeles, deci na, acum s-a răsturnat situația, dar hai că nu mai pot să vorbesc, te sun mai încolo. Am votat, în ochii holbați ai sătenilor care voiau să vadă cum arată un votant de la București.

 M-am uitat peste drum, la casa frumoasă unde locuia doamna Giurgea, bunica Ioanei, colega mea și mama colegului lui tata. Nu mai votează de vreo 7 ani. E la 2 metri sub pământ, împărțind eternitatea cu alții, lângă clopotniță. La frumoasa casă a doamnei Giurgea nu mai sunt nici perdele, termopanele nu au plasticul scos și fâșii de plastic cu text albastru fâlfâie în vânt ca un înger blocat în fereastră. Miroase a iarbă singură peste gardul ei, în curte. Continue reading

Floarea de migdal

  • În noaptea asta se întoarce Biba, vecina noastră din dreapta, din Japonia. A fost plecată trei luni la fiica ei care locuiește acolo si a lăsat acasă cinci câini, o pisică, o grădină, niște găini și căsuța ei de 130 de ani, cu balconaș. Fără Biba ulița a fost pustie. Nu i-am mai auzit glasul și hohotele de râs cu care comunică peste gard cu vecinii. Tanti Tita, Gică și tanti Florica s-au ocupat de animale, tata i-a tuns din când în când iarba care a crescut nebună în absența Bibei, făcându-și de cap ca o adolescentă. Îi zic Copilului Mare: hai să îi facem o surpriză Bibei, se întoarce la noapte. Îi luăm flori? De unde, că nu avem florărie în zonă. O bere? Se încălzește afară pe masă până vine ea la patru dimineața și nici nu e suficient de festiv. Prăjitură? Nu, că o mănâncă pisica până vine Biba.
    Am mai scotocit noi o vreme și mare inspirație nu am găsit. Hai să îi luăm baloane! Am fost în satul vecin să căutăm și alte decorațiuni. Am găsit doar pui congelați, hârtie igienică, ojă grena, papuci de plastic, capace de veceu, găleți, nicio decorațiune. Am luat baloane. Aveau doar niște baloane mari, de nuntă, care pot fi umplute cu confeti și dau bine când le spargi. Lasă că îi facem noi decorațiuni, am declarat noi cu zel ca niște designeri de serbare. Asta era pe la 10 dimineața. Între intenție și realizare e un drum lung și susținut la noi acasă.
    Scurtez povestea. Ziua s-a topit cu noi făcând cu totul altceva decât decorațiuni și surprize. Când s-a lăsat noaptea și puneam masa sub nuc, îmi dau o palmă peste frunte și îi zic Copilului Mare:
    – Am uitat de Biba! La ora asta nu mai avem cum să intrăm. Cheia e la tanti Florica și la ora aceasta probabil s-a culcat.
    Tata ne aude și zice:
    – Nu, nu renunțați, că era o idee foarte bună! Știu eu un truc prin care să intrăm în curte.
    – Noaptea, ca hoții!, am trimis eu aluzii de sub nuc.
    – Păi nu ne vede nimeni! a justificat tata gestul nostru.
    – Nu facem nimic rău, a zis soțulescu justitiar, analizând balanța dintre moralitate și bune intenții.
    – Repede, până nu se răcește mâncarea și nu ne ceartă mama, a devenit tata brusc coordonator de proiect. Treceți la umflat baloane!
    Mama a strigat din bucătărie: ce tot faceți de nu veniți la masa?!
    I-am spus, i s-a părut o tâmpenie.
    -Le puneți în gard, nu intrați în curte. Eu nu mai încălzesc o dată mâncarea.
    Am umflat baloane mari, mari, care au luat-o la goană prin curte, pe întuneric. Soțulescu umfla, tata scria cu un marker pe ele, el și eu compuneam textele. Tata a scris ceva care semăna a alfabet japonez și a scris pe partea cealaltă: Bucură-te, floare de migdal. Am vrut să îi scriem haikuuri, dar nu aveam nici timp, nici inspirație și ne ieșeau aiurea silabele. Apoi am diversificat mesajele, părăsind spațiul liric. S-a mai scris pe baloane:
    – Bine (ca) ai venit!
    – Futaba te plânge. Măgura se bucură
    – Johannis dă mărire 10% la pensie românilor care se întorc acasă
    – Vezi că ți-a tăiat Gică liliacul
    Am ezitat dacă să îi scriem acest mesaj sau sa o lăsăm să descopere singură, în aburii dimineții, absența vegetală. L-am scris totuși.
    Copilul Mare i-a scris: Biba, vecinii te iubesc.
    Ne-am dus toți patru pe uliță, prin întuneric, la Biba. Amețiți de la umflat baloane mari, mari. Cu reflexe neînchipuite, tata a deschis ditamai poarta, fără zgomot. Soțulescului a început să i se pară riscant totuși și a zis că rămâne la poartă, să poată explica ce facem, în caz că ne întreabă cineva.
    În acel moment, s-a dat drumul la iluminatul stradal.
    În acel moment, a trecut Vladimir pe acolo, fiul primarului, care și-a pus o glugă pe cap, s-a uitat fix la ceata noastră de pițigoi și, fără să salute a trecut mai departe. Cei cinci câini au tăcut mâlc când au văzut baloanele, de parcă venisem cu bulgări de magie. Copilul Mare, care strigase tot timpul, cu baloanele în brațe: sunt fata cu baloane, sunt fata cu baloane, a devenit subit etică și a decis că nu e frumos să intrăm în curtea femeii și dacă îi lipsește ceva, nu va da vina pe noi? Deci a ieșit.
    Am rămas în ceată eu și tata și am legat baloanele de un stâlp și tata își făcea griji să nu sară vreo pisică.
    Ne-am întors acasă, ne-am așezat la masă sub nuc. Dusesem furculițele la gură când în liniștea serii s-a auzit un bubuit și toți câinii și găinile din zonă au început să latre, să cotcodăcească, să se agite.
    – Baloanele noastre! am țipat eu.
    -Cred că s-a spart doar unul, nu toate, a evaluat soțulescu de la distanță situația.
    -Măcar de n-ar fi ăla cu Futaba te plânge, a zis tata.
    Futaba a o provincie din Japonia, foarte aproape de zona unde locuiește fiica Bibei și unde a vrut s-o ducă în plimbare ginerele ei japonez. Biba i-a spus că ea e văduvă, nu poate să meargă la Futaba, să nu-i iasă vorbe. Cu Biba râzi mereu și când râde la ea în curte, se agită găinile din cuibarul nostru și par să râdă și ele.

Continue reading

Tăcerea dintre apeluri

Noi aveam telefon în casă. De fapt, nu avea nimeni. Și oamenii nu simțeau nevoia să vorbească la telefon sau nu aveau cu cine, pentru că toți ai casei erau acasă. Pentru cei care totuși aveau motiv să comunice în afara satului de forma unui ou ochi, unind dorințele prin fire electrice care traversau copacii plantați la marginea drumului, existau Telefoane la poștă. În mijlocul satului trona o intenție sinistră de urbanizare: un bloc cu trei etaje, cu balcoane mici și cu două instituții la parter, Poliția și Poșta. La poștă puteai suna. O doamnă care nu semăna deloc cu mama întrupa o eleganțe rurală care o distanța de toate femeile de pe ulițe, tinere sau bătrâne. Era aranjată, machiată, avea cercei de plastic asortați cu bluza și avea unghiile date cu ojă. Reprezenta o instituție și vorbea cu publicul, chiar dacă publicul erau femei cu basma și mâini ruginite, bărbați cu șapcă descheiați la cămașă și copii ciufuliți.

Noi eram dintre cei care frecventam spațiul întunecat ca o peșteră al acestui ghișeu poștal de la parterul singurului bloc din Măgura. Mamaie nota conștiincios din timp pe hârtie ce trebuia sa anunțe sau să ceară când aveam să sunăm. Ardeam de nerăbdare să mergem la Telefoane, să vorbesc cu ai mei și mă bucuram când uneori avea nevoie de ceva, ca să pot să îi aud. Alteori nu avea nevoie de nimic și așteptam o săptămână întreagă să aud vocea părinților, când ieșeau din Dacia alb treisprezece, în curte. Mă învârteam în gol în așteptare, ca un motor fără ulei.

Avea nevoie de ceva, plecam. Ne îmbrăcam frumos, că mergeam în centru. Treceam pe lângă Dragoș cu aer important, eu urma să sun, eu urma să vorbesc, el nu urma să facă nimic, nici nu avea cu cine vorbi.

-Un te duci, Anamario? mă întreba cocoțat pe gard.

-La Telefoane, vorbesc cu mama și cu tata.

-Și eu am fost, ieri! striga el în spatele meu și minciuna aluneca prin gard ca o prună necoaptă și nu mă tulbura cu nimic pentru că orice ar fi fost, eu urma să sun acasă.

Ajungeam la drum, traversam cu atenție și intram în bloc. Era întuneric și amândouă tăceam și stăteam drepte, cu un nod în stomac, ca la doctor. Era coadă și alții așteptau ca și noi în spațiul foarte mic dintre geamul închis al ghișeului și singura cabina de telefon. Era un purgatoriu mut în care se auzea doar vocea celui din cabină, tot în întuneric, strigând în telefon:

-Da cu ce tren vii? Ești schimbul doi? Să nu uiți de balamale, ia mai multe, dacă găsești, că mi-or mai trebui și altă dată.

Nu exista nicio intimitate și toți împărțeam ca într-o biserică slujba și o poveste, asistam colectiv la nevoi și rugăminți și întrebări și liste de medicamente și cereri de prosoape și comenzi de săpun și anunțuri de boală și nașteri fericite. Cei mai mulți nu vorbeau la telefon cum vorbeau pe viu, păreau un telegraf grăbit și speriat care trebuie să comunice rapid, eficient, ceva esențial. Ieșeau extenuați din cabină, dădeau bună seara și plecau. Vocea telefonistei țipa nazal, trăgând nervos geamul ghișeului:

-Grigorescu! Nu răspunde, să știți. Dacă vreți să mai încercați trebuie să mai stați, acum iau pe următorul.

Și trăgea nervos geamlâcul înapoi, blocând accesul la cuvinte și la oameni. Noi rămâneam tot pe partea întunecată a tăcerii, ne uitam la ghișeul mut și la profilul telefonistei care se vedea prin geam. Depindeam cu totul de ea ca de un zeu și ea era calea către ai mei, către toți oamenii care trebuiau sunați.

Ne venea rândul. Telefonista se uita o secundă la mine și scotea niște cabluri din niște mufe roșii și le introducea în niște mufe albastre și gesturile ei categorice, continue, trasau o hartă stranie și comică, dar nu mă amuzam deloc pentru că unul din acele cabluri și una din acele mufe mă duceau la ai mei, era miracolul la care asistam cu ochii cât cerceii de plastic ai telefonistei. Eram terminată de emoție și așteptare și știam că trebuia să vorbesc scurt, fără să îmi caut cuvintele, cu ai mei, în auzul tuturor. Era ca o operație care urma să mi se facă în mijlocul unei piețe unde oamenii se opreau să mă privească. Mamaie mă împingea înăuntru și mă lăsa să vorbesc eu prima, dar să nu stau mult, că ne costă. Și așteaptă lumea.

Telefonul suna mult. Mă îngrozea gândul că nu va răspunde nimeni, că voi pune receptorul în furcă și voi merge spre casă ca un ghețar ambulant. Fiecare sunat era cât o arie amară și după el venea o clipă de tăcere și alt sunat și altă tăcere, cuțit după sare după cuțit după sare. Răspundeau. Cabina exploda de lumină și eu deveneam înaltă, mai înaltă decât telefonul agățat și decât cabina și decât Poșta, atingeam cerul cu creștetul pentru că vorbeam cu ai mei și vocile lor rostogoleau baloane mari de fericire care sufocau cabina.

-Vă iubesc, strigam și eu ca cei de dinaintea mea și teiubescul meu arăta ca o pasăre albă într-o peșteră fără lumină. Probabil nici nu făcea față distanței lungi dintre mine și ai mei și se pierdea pe drum, discuția se întrerupea și mamaie ieșea precipitată din cabină, bătând în geam telefonistei:

-Mai încercați, vă rog. S-a întrerupt!

Mai încerca, telefonul suna din nou, dar acum mamaie prelua convorbirea și anunța scurt, că ne costă și așteaptă lumea:

-Are nevoie de șosete noi și o căciulă subțire.

Plecam spre casă de mână cu mamaie, eu căram în spate luna și eșecul unei convorbiri neterminate, în timp ce în urma noastră o voce amenința în receptor:

-Să vii că trebuie să culegem porumbul! Ai auzit? Porumbul! Să nu carecumva să nu vii! Vezi, poate vii și cu Marcel!

 

 

 

Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Continue reading