Tăcerea dintre apeluri

Noi aveam telefon în casă. De fapt, nu avea nimeni. Și oamenii nu simțeau nevoia să vorbească la telefon sau nu aveau cu cine, pentru că toți ai casei erau acasă. Pentru cei care totuși aveau motiv să comunice în afara satului de forma unui ou ochi, unind dorințele prin fire electrice care traversau copacii plantați la marginea drumului, existau Telefoane la poștă. În mijlocul satului trona o intenție sinistră de urbanizare: un bloc cu trei etaje, cu balcoane mici și cu două instituții la parter, Poliția și Poșta. La poștă puteai suna. O doamnă care nu semăna deloc cu mama întrupa o eleganțe rurală care o distanța de toate femeile de pe ulițe, tinere sau bătrâne. Era aranjată, machiată, avea cercei de plastic asortați cu bluza și avea unghiile date cu ojă. Reprezenta o instituție și vorbea cu publicul, chiar dacă publicul erau femei cu basma și mâini ruginite, bărbați cu șapcă descheiați la cămașă și copii ciufuliți.

Noi eram dintre cei care frecventam spațiul întunecat ca o peșteră al acestui ghișeu poștal de la parterul singurului bloc din Măgura. Mamaie nota conștiincios din timp pe hârtie ce trebuia sa anunțe sau să ceară când aveam să sunăm. Ardeam de nerăbdare să mergem la Telefoane, să vorbesc cu ai mei și mă bucuram când uneori avea nevoie de ceva, ca să pot să îi aud. Alteori nu avea nevoie de nimic și așteptam o săptămână întreagă să aud vocea părinților, când ieșeau din Dacia alb treisprezece, în curte. Mă învârteam în gol în așteptare, ca un motor fără ulei.

Avea nevoie de ceva, plecam. Ne îmbrăcam frumos, că mergeam în centru. Treceam pe lângă Dragoș cu aer important, eu urma să sun, eu urma să vorbesc, el nu urma să facă nimic, nici nu avea cu cine vorbi.

-Un te duci, Anamario? mă întreba cocoțat pe gard.

-La Telefoane, vorbesc cu mama și cu tata.

-Și eu am fost, ieri! striga el în spatele meu și minciuna aluneca prin gard ca o prună necoaptă și nu mă tulbura cu nimic pentru că orice ar fi fost, eu urma să sun acasă.

Ajungeam la drum, traversam cu atenție și intram în bloc. Era întuneric și amândouă tăceam și stăteam drepte, cu un nod în stomac, ca la doctor. Era coadă și alții așteptau ca și noi în spațiul foarte mic dintre geamul închis al ghișeului și singura cabina de telefon. Era un purgatoriu mut în care se auzea doar vocea celui din cabină, tot în întuneric, strigând în telefon:

-Da cu ce tren vii? Ești schimbul doi? Să nu uiți de balamale, ia mai multe, dacă găsești, că mi-or mai trebui și altă dată.

Nu exista nicio intimitate și toți împărțeam ca într-o biserică slujba și o poveste, asistam colectiv la nevoi și rugăminți și întrebări și liste de medicamente și cereri de prosoape și comenzi de săpun și anunțuri de boală și nașteri fericite. Cei mai mulți nu vorbeau la telefon cum vorbeau pe viu, păreau un telegraf grăbit și speriat care trebuie să comunice rapid, eficient, ceva esențial. Ieșeau extenuați din cabină, dădeau bună seara și plecau. Vocea telefonistei țipa nazal, trăgând nervos geamul ghișeului:

-Grigorescu! Nu răspunde, să știți. Dacă vreți să mai încercați trebuie să mai stați, acum iau pe următorul.

Și trăgea nervos geamlâcul înapoi, blocând accesul la cuvinte și la oameni. Noi rămâneam tot pe partea întunecată a tăcerii, ne uitam la ghișeul mut și la profilul telefonistei care se vedea prin geam. Depindeam cu totul de ea ca de un zeu și ea era calea către ai mei, către toți oamenii care trebuiau sunați.

Ne venea rândul. Telefonista se uita o secundă la mine și scotea niște cabluri din niște mufe roșii și le introducea în niște mufe albastre și gesturile ei categorice, continue, trasau o hartă stranie și comică, dar nu mă amuzam deloc pentru că unul din acele cabluri și una din acele mufe mă duceau la ai mei, era miracolul la care asistam cu ochii cât cerceii de plastic ai telefonistei. Eram terminată de emoție și așteptare și știam că trebuia să vorbesc scurt, fără să îmi caut cuvintele, cu ai mei, în auzul tuturor. Era ca o operație care urma să mi se facă în mijlocul unei piețe unde oamenii se opreau să mă privească. Mamaie mă împingea înăuntru și mă lăsa să vorbesc eu prima, dar să nu stau mult, că ne costă. Și așteaptă lumea.

Telefonul suna mult. Mă îngrozea gândul că nu va răspunde nimeni, că voi pune receptorul în furcă și voi merge spre casă ca un ghețar ambulant. Fiecare sunat era cât o arie amară și după el venea o clipă de tăcere și alt sunat și altă tăcere, cuțit după sare după cuțit după sare. Răspundeau. Cabina exploda de lumină și eu deveneam înaltă, mai înaltă decât telefonul agățat și decât cabina și decât Poșta, atingeam cerul cu creștetul pentru că vorbeam cu ai mei și vocile lor rostogoleau baloane mari de fericire care sufocau cabina.

-Vă iubesc, strigam și eu ca cei de dinaintea mea și teiubescul meu arăta ca o pasăre albă într-o peșteră fără lumină. Probabil nici nu făcea față distanței lungi dintre mine și ai mei și se pierdea pe drum, discuția se întrerupea și mamaie ieșea precipitată din cabină, bătând în geam telefonistei:

-Mai încercați, vă rog. S-a întrerupt!

Mai încerca, telefonul suna din nou, dar acum mamaie prelua convorbirea și anunța scurt, că ne costă și așteaptă lumea:

-Are nevoie de șosete noi și o căciulă subțire.

Plecam spre casă de mână cu mamaie, eu căram în spate luna și eșecul unei convorbiri neterminate, în timp ce în urma noastră o voce amenința în receptor:

-Să vii că trebuie să culegem porumbul! Ai auzit? Porumbul! Să nu carecumva să nu vii! Vezi, poate vii și cu Marcel!

 

 

 

Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Continue reading

La răscruce

Plouă de atâta vreme nesătul peste sat. Pământul doarme sub mici valuri ascunse și lucerna urcă deja în pomi de înaltă ce este, buruienile devin copaci și parcă și rădaștele s-au îngrășat.

Stăm la masa lungă de la leagăn. Tata vrea să vândă terenul de pe deal, de la Androni. Ultimul care i-a mai rămas. Nu prea sunt amatori, ne zice. E foarte mare și sălbăticit. Nucii și prunii nu mai sunt, nu găsești oameni să îl cureți și dacă o dată a găsit și au muncit pe rupte, hoții au rupt gardul si oamenii și-au făcut drum pe pământul nostru, au tăiat copacii care i-au interesat. Acum e o pădure nesuferită tăiată în două de o scurtătură abuzivă de ATV-uri.

Plouă. Mă gândesc la drumurile lungi din fiecare an când pleca tataie la Androni să culeagă prunele cu o căruță tocmită și stătea o zi întreagă și venea acasă seara cocoșat, cu un fel de tristețe prăfuită care depășea oboseala unei zile de muncă. Părea să privească înapoi la ce fusese înaintea lui, apoi înainte la ce avea să vină după el și prunii și nucii păreau o moștenire bogată și o povară. Mamaie, mai târziu, mergea la cules pe pământul de la Androni pentru că era o datorie, o  prelungire. Nu lași în voia sorții ce ți-a dat Dumnezeu și amintirea lui tataie zumzăia pe deasupra corcodușilor ca aripa stricată a unui înger.

Acum tata vinde pământul. Lumea așa cum era a dispărut și o alta sălbatică i-a luat locul, exact ca vegetația de pe terenul de la Androni. Nici tata nu e foarte bucuros. Scoate din nou niște povești vechi despre acea lume și le pune pe masă, așa cum facem cu ceștile de țuică fiartă cu margine aurită, de Crăciun. Îl ascultăm, deși am mai auzit poveștile și deși le-am mai auzit, nu le rețin bine niciodată pentru că nu sunt atentă, mie îmi place momentul, vocea lui, nu mă pot concentra la ansamblu.

Copilul Mare nu are organ pentru nostalgiile altora. Ca să ne scoată din tablou, zice ceva ce funcționează mereu la noi în casă pentru a antama o discuție:

-Pff, în ce hal miroase iar la noi în curte! E de la porcii Danei.

A funcționat. Tata schimbă registrul, iese din magic și intră in realism cum ieși dintr-o odaie și intri în alta.

-Da, e cumplit! Eu nu știu cum de nu se plânge Cristina, că e chiar lângă ea. Îți dai seama, dacă ajunge până la noi!

-Dar Biba nu se plânge?

-Biba? Dacă se plânge de mirosul de la porcii Danei? Păi n-apucă, ea se plânge de mirosul de la porcii lui Gică, din partea cealaltă.

Copilul Mare își pune ochelarii de soare pe vârful capului și încheie mica bulă în care ne-a băgat ca să ne salveze de la nostalgie:

-Deci practic Biba e la mijloc între rahații porcilor de la Dana și rahații porcilor de la Gică. Deci practic e la răscruce de vânturi.

Îngeri în pijama

-M-am rugat pentru tine, pentru tati, pentru sora mea, pentru mine, pentru Maia, pentru Paul, pentru România, pentru Franța, pentru Italia, pentru Germania, pentru Olanda.

-Bravo! Acum o să fim toți bine, toată lumea.

Cocoțată pe scara care duce la patul de sus, își dă o palmă peste frunte:

-Aaaa, am uitat să mă rog și pentru Europa!

Îi explic. Europa este o farfurie și pe ea se află, ca niște prăjituri, fiecare țară. Deci dacă te rogi pentru fiecare țară, te rogi de fapt și pentru Europa. Înțelegi? Da, sigur înțelege. Dar eu de unde știu? Știu eu, prind ocazia să închei ferm conversația.

E în pijama, s-a spălat pe dinți, trebuie doar să se mai culce. Dar acesta este cea mai grea acțiune, să se culce. Și ca în fiecare seară, trage de timp și spune ceva marcant la final, când tu ai stins lumina și ai vrea să te pleci, deci trebuie să îi răspunzi și nu mai poți să pleci.

-Sunt așa fericită că sunt aici, la voi! Când eram eu sus pe o steluță și așteptam să mă chemi în burta ta, mi-era teamă, că nu știam să ajung la tine, nu știam încotro să pornesc. Și Dumnezeu mă ținea în poală și m-a ajutat să nimeresc la tine.

Las lumina stinsă, să nu se vadă că nu mai sunt mami, m-am topit și m-am transformat în mirare mută. Nu e nevoie să vorbesc. Copil Mic zice mai departe, pe întuneric:

-Era bine acolo, dar eram singură și acum sunt așa de fericită cu voi și mi-e teamă să nu trebuiască să mă întorc iar pe steluță.

O iau în brațe pe întuneric. Stăm mult, pentru că nu pot să plec. Și când clădesc un răspuns cu aripi, demn de povestea ei de îngeruță, se desprinde și îmi zice:

-Auzi, ai zis cumva mai devreme că ai o farfurie cu prăjituri din Europa? Mi-aduci și mie? Dar vezi să nu te vadă tati, că zice că e târziu și că m-am spălat deja pe dinți.

Îngeroaica în pijama a redevenit copil.

Inventar

Nu înțelegeam multe din gesturile adulților care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înțeleg, pentru că gesturile lor erau mișcări ferme și sigure, toate aveau sens și deși părea că jucam toți într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înțelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna și câinele o privește îngrozit. Nu înțelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul și tărâțele în oala de borș și o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage și o ceartă și zicea: acruuu!

O mulțime de gesturi ștergeau granița dintre magie și practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse și mi se spunea “Tatăl nostru” când răceam. Mă duceau la grădiniță, dar îmi puneau ceva roșu pe mine. Crezând că așa vor sta lucrurile toată viața, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam și mă lăsam pe mâna lor. Continue reading