Mai încearcă tu și-mpinge vaca

  • Sunt în birou și privesc calculatorul ca pe un buchet de cabluri fără sens. Ușile sunt toate deschise, pentru că nu este permis să stăm cu ușile închise. Doar unii dintre noi își permit să uite de regulă. Și doar ei nu pățesc nimic. Eu nici măcar nu am ușă, pentru că biroul meu e pe un hol. Nu am ușă, nu am dileme.
    Cât mă uit absentă în calculator, să văd din ce colț să apuc ziua asta, îl aud pe hol pe domnul Oaie zicându-i Verenei:
    -M-au sunat de la reședință. A sosit vaca și nu poate să intre.
    Verena: Vaca?? N-are cum!
    -Ba are cum. E în fața porții și nu poate intra.
    -Tocmai am vorbit cu bucătarul și nu e nimeni la poartă. Stai să mai sun o dată.
    Verena ia telefonul și formează numărul de la reședință.
    -Mai sună o dată, da. Nu se poate să lăsăm vaca afară. Ne-o fură, insistă Oaie, ca un șef nerăbdător. Oaie chiar e șef. E consilierul secției agricole. E numele lui adevărat și are mustață și haină pe umeri. Seamănă tare cu Vaclav Havel ăn anii 80.
    -Alo, Marius? Am înțeles că a sosit vaca. Poți să te mai uiți o dată să vezi dacă a ajuns vaca?
    -A sunat la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb. Domnule Oaie, a sunat vaca la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb.
    Se întoarce către telefonul pe care îl ținea în palmă ca pe un obiect scârbos, de care ți-e silă: Willem, ai sunat la poartă? Aha. Cică nu, nu a sunat, îi spune Verenei.
    -Păi să sune, zice Verena, cu receptorul la ureche.
    -Păi să suni, Willem. Gata, ai sunat?
    Domnul Oaie către Verena: da, a sunat.
    Verena, către Marius: da, a sunat.
    Marius, în receptor, către Verena: gata, a sunat. Dau drumul la vacă. Da unde o punem?
    Verena, către Oaie: unde o pun?
    -Nu știu, eu trebuia doar să mă asigur că nu rămâne vaca pe afară. Că ne-o fură cineva.
    Marius către Verena: o punem în living și după aceea mai vedem.
    -Și cum o urcați pe scări?
    -O târâm.
    -Nuuu, că-i sare vopseaua. Cred! Stai totuși să întreb.
    Verena către domnul Oaie: nu îi sare vopseaua dacă o târăsc pe scări?
    -Îi sare, îi sare, cum să nu-i sară?! Nu o târâți! Or o iau în brațe, or o lasă la parter. Dar sigur nu trebuie târâtă pe scări.
    E vaca de rigips, în mărime naturală, colorată bălțat, pe care o expunem la evenimente cu specific agricol. Și mereu uităm unde a rămas la evenimentul trecut. Și pentru că nu am ușă, toate frânturile haosului lumii ajung negreșit la mine, ca niște lampioane plutind necontrolat.

 

28

 

Noaptea, pe răcoare

Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri. Continue reading

De-a mătușile

Plecasem când dimineața nu se trezise încă. Eram înaintea tuturor, când am ieșit pe treptele casei pisicile dormeau încolăcite cu plumbul nopții apăsându-le blana. Doar câinele a dat rapid din coadă, ca să-și ascundă mirarea că mă vedea trează la ora aceea. Mamaie ne făcuse bagajul de cu seară și acum intra îngrijorată în camera de la pian și ieșea cu o umbrelă în mâini și iar intra grăbită și ieșea cu niște cizme scurte ale ei. Nu vorbeau nici unul, nici celălalt și am ieșit pe poartă între ei, tăind întunericul ca pe o bucată de mămăligă.

-Taman acum s-a găsit să plouă. Tare vă duc grija. Măcar de-am fi apucat să sunăm.

Și simțeam cum deasupra mea mamaie clădea un nor gros de griji și teamă și norul se apropia și de mine. În curând aveam să fiu eu cea îngrijorată. Tataie căra sacoșa grea de textil și auzeam cum sticlele se ating una de cealaltă ca într-o melodie pentru cei care transportă mâncare. Călca cu atenție în noroiul care se adâncea tot mai cleios, lenevindu-ne pașii. Atent călcam și eu, încălțată cu cizmele scurte ale lui mamaie, în care intram lejer cu proprii pantofi. Încercam să nu mă murdăresc pe pantalonii bleu deschis și regretam că fix astăzi trebuia să plouă, deci puteam ajunge la Brașov cu hainele deja murdare. Ieri fusese așa frumos și aș fi ajuns curată ca un crin și m-ar fi lăudat mătușile și eu nu aș fi simțit nicio rușine, nici un bici incolor dar iute pe deasupra capului, cum că mamaie nu mă ține curată. Acum înaintam prin beznă și ploaie, între tăcerea lui tataie care răsufla greu sub greutatea pachetului pentru surori și grija densă ca un noroi a lui mamaie.

-Să-i spui să conducă atent, să nu facă vreo prostie. Și să nu veniți înapoi pe întuneric, că vă duc grija acolo la baraj, la Siriu.

-Ei, mai lasă-l! Doar nu conduce de ieri! Ce atâta grijă?!

Tataie era conectat mereu la viața practică a satului și așa aflase că Gligore avea drum cu camionul, în interes de serviciu la Brașov. Era o ocazie bună și rară să dea o fugă la surori cu recolte de toamnă și să caute acolo și niște cuțite pentru Abrichtul lui. Ocazia se ivise spontan și nu mai apucaseră să sune de la poștă acasă la Buzău, să întrebe dacă am voie. Mamaie ezitase până în ultimul moment, eu insistasem să merg, la fel și tataie. Plecam amândoi în interes de serviciu pentru că eu eram asistenta lui de tâmplărie și orice îmbogățire a recuzitei lui era o bucurie împărțită la doi. În plus, mătușile mă așteptau mereu cu drag și mă alintau. Continue reading

Am ales. Nu am cules

Au fost alegerile. Am votat la Măgura, la școală. Am vrut să trec neobservată, deși în sinea mea m-am cam simțit prințesă când, fiind acum de la București, a ieșit din cancelarie și m-a întâmpinat însuși primarul. Apoi m-a condus direct în sala de vot către o doamnă, ocupată cu formularele, care îi zicea la telefon cuiva că X se pare că n-a ales nici cu ăla, nici cu celălalt, n-a fost cum ne-am înțeles, deci na, acum s-a răsturnat situația, dar hai că nu mai pot să vorbesc, te sun mai încolo. Am votat, în ochii holbați ai sătenilor care voiau să vadă cum arată un votant de la București.

 M-am uitat peste drum, la casa frumoasă unde locuia doamna Giurgea, bunica Ioanei, colega mea și mama colegului lui tata. Nu mai votează de vreo 7 ani. E la 2 metri sub pământ, împărțind eternitatea cu alții, lângă clopotniță. La frumoasa casă a doamnei Giurgea nu mai sunt nici perdele, termopanele nu au plasticul scos și fâșii de plastic cu text albastru fâlfâie în vânt ca un înger blocat în fereastră. Miroase a iarbă singură peste gardul ei, în curte. Continue reading

Floarea de migdal

  • În noaptea asta se întoarce Biba, vecina noastră din dreapta, din Japonia. A fost plecată trei luni la fiica ei care locuiește acolo si a lăsat acasă cinci câini, o pisică, o grădină, niște găini și căsuța ei de 130 de ani, cu balconaș. Fără Biba ulița a fost pustie. Nu i-am mai auzit glasul și hohotele de râs cu care comunică peste gard cu vecinii. Tanti Tita, Gică și tanti Florica s-au ocupat de animale, tata i-a tuns din când în când iarba care a crescut nebună în absența Bibei, făcându-și de cap ca o adolescentă. Îi zic Copilului Mare: hai să îi facem o surpriză Bibei, se întoarce la noapte. Îi luăm flori? De unde, că nu avem florărie în zonă. O bere? Se încălzește afară pe masă până vine ea la patru dimineața și nici nu e suficient de festiv. Prăjitură? Nu, că o mănâncă pisica până vine Biba.
    Am mai scotocit noi o vreme și mare inspirație nu am găsit. Hai să îi luăm baloane! Am fost în satul vecin să căutăm și alte decorațiuni. Am găsit doar pui congelați, hârtie igienică, ojă grena, papuci de plastic, capace de veceu, găleți, nicio decorațiune. Am luat baloane. Aveau doar niște baloane mari, de nuntă, care pot fi umplute cu confeti și dau bine când le spargi. Lasă că îi facem noi decorațiuni, am declarat noi cu zel ca niște designeri de serbare. Asta era pe la 10 dimineața. Între intenție și realizare e un drum lung și susținut la noi acasă.
    Scurtez povestea. Ziua s-a topit cu noi făcând cu totul altceva decât decorațiuni și surprize. Când s-a lăsat noaptea și puneam masa sub nuc, îmi dau o palmă peste frunte și îi zic Copilului Mare:
    – Am uitat de Biba! La ora asta nu mai avem cum să intrăm. Cheia e la tanti Florica și la ora aceasta probabil s-a culcat.
    Tata ne aude și zice:
    – Nu, nu renunțați, că era o idee foarte bună! Știu eu un truc prin care să intrăm în curte.
    – Noaptea, ca hoții!, am trimis eu aluzii de sub nuc.
    – Păi nu ne vede nimeni! a justificat tata gestul nostru.
    – Nu facem nimic rău, a zis soțulescu justitiar, analizând balanța dintre moralitate și bune intenții.
    – Repede, până nu se răcește mâncarea și nu ne ceartă mama, a devenit tata brusc coordonator de proiect. Treceți la umflat baloane!
    Mama a strigat din bucătărie: ce tot faceți de nu veniți la masa?!
    I-am spus, i s-a părut o tâmpenie.
    -Le puneți în gard, nu intrați în curte. Eu nu mai încălzesc o dată mâncarea.
    Am umflat baloane mari, mari, care au luat-o la goană prin curte, pe întuneric. Soțulescu umfla, tata scria cu un marker pe ele, el și eu compuneam textele. Tata a scris ceva care semăna a alfabet japonez și a scris pe partea cealaltă: Bucură-te, floare de migdal. Am vrut să îi scriem haikuuri, dar nu aveam nici timp, nici inspirație și ne ieșeau aiurea silabele. Apoi am diversificat mesajele, părăsind spațiul liric. S-a mai scris pe baloane:
    – Bine (ca) ai venit!
    – Futaba te plânge. Măgura se bucură
    – Johannis dă mărire 10% la pensie românilor care se întorc acasă
    – Vezi că ți-a tăiat Gică liliacul
    Am ezitat dacă să îi scriem acest mesaj sau sa o lăsăm să descopere singură, în aburii dimineții, absența vegetală. L-am scris totuși.
    Copilul Mare i-a scris: Biba, vecinii te iubesc.
    Ne-am dus toți patru pe uliță, prin întuneric, la Biba. Amețiți de la umflat baloane mari, mari. Cu reflexe neînchipuite, tata a deschis ditamai poarta, fără zgomot. Soțulescului a început să i se pară riscant totuși și a zis că rămâne la poartă, să poată explica ce facem, în caz că ne întreabă cineva.
    În acel moment, s-a dat drumul la iluminatul stradal.
    În acel moment, a trecut Vladimir pe acolo, fiul primarului, care și-a pus o glugă pe cap, s-a uitat fix la ceata noastră de pițigoi și, fără să salute a trecut mai departe. Cei cinci câini au tăcut mâlc când au văzut baloanele, de parcă venisem cu bulgări de magie. Copilul Mare, care strigase tot timpul, cu baloanele în brațe: sunt fata cu baloane, sunt fata cu baloane, a devenit subit etică și a decis că nu e frumos să intrăm în curtea femeii și dacă îi lipsește ceva, nu va da vina pe noi? Deci a ieșit.
    Am rămas în ceată eu și tata și am legat baloanele de un stâlp și tata își făcea griji să nu sară vreo pisică.
    Ne-am întors acasă, ne-am așezat la masă sub nuc. Dusesem furculițele la gură când în liniștea serii s-a auzit un bubuit și toți câinii și găinile din zonă au început să latre, să cotcodăcească, să se agite.
    – Baloanele noastre! am țipat eu.
    -Cred că s-a spart doar unul, nu toate, a evaluat soțulescu de la distanță situația.
    -Măcar de n-ar fi ăla cu Futaba te plânge, a zis tata.
    Futaba a o provincie din Japonia, foarte aproape de zona unde locuiește fiica Bibei și unde a vrut s-o ducă în plimbare ginerele ei japonez. Biba i-a spus că ea e văduvă, nu poate să meargă la Futaba, să nu-i iasă vorbe. Cu Biba râzi mereu și când râde la ea în curte, se agită găinile din cuibarul nostru și par să râdă și ele.

Continue reading