Bucătăria noastră ca un câmp de luptă

-Sarea! Unde este sarea?

-Pe masă.

-Care masă? Nu o văd!

Uite-o, pe cealaltă masă.

-De ce dracu nu e niciodată pe masa care trebuie? Ce caută pe cealaltă masă, pe masa unde mănâncă nimeni? Când toți mănâncă la masa asta?!

Ma întind după sare și o pun pe masa unde mâncăm toți. O mână se întinde și ridică în aer ca pe un rege nou născut borcanul cu o sare imaculată, ca la Polul Nord. Particule fine ning fără zgomot peste o farfurie îngreunată sub un munte de carne în sos de roșii.

-E iodată! Avem pe masă sare iodată!! Neiodată nu avem? De ce trebuie să mâncăm sare iodată daca nu avem probleme cu iodul ? Mi se pare o tâmpenie ! Un abuz! 

Guri pline și suflete supărate se apleacă ritmic deasupra unei mese rotunde care ne unește pe toți, în pauza de prânz. Câteodată, masa care ne unește ne dezbină și rotunjimea ei se sparge în mici baraje de concepții care ne separă. O parte din comeseni susține că ne trebuie sare iodată, că nu degeaba ministerul a stabilit că populația trebuie să mănânce sare iodată. Pe partea opusă a versantului salin ceilalți văd în asta o decizie abuzivă care vrea să ucidă subversiv, prin exces de iod, populația sănătoasă. Stai liniștit la masă, mănânci ca să trăiești, dar mori fără să îți dai seama. Mesteci absent particule cubice de moarte, de dimensiune 0-2 mm.

-Trebuie neapărat să îi spunem doamnei Letiția să ne cumpere sare neiodată! Că nu e o avere! Continue reading

Păsări la dans

Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată. Continue reading

Arii pe Instagram

Dacă ar putea, pianul și-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită și acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în liniște și praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creație și face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare și se cutremură sub forța compoziției. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparțin opere cu o paletă largă de inspirație, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: ‘Mica Sirenă și piesele de lego’, ‘Mama melcului, iarna’, etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare și la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulți decât ea, deși și-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înțelegem! Ce știm noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deși postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăși și dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează? Continue reading

Ce a fost, cum a fost

Ce făceam în ianuarie? Ce făceam? Îmi fâlfâia sufletul ca o perdea în curent, așa cum pățesc mereu când 31 decembrie se face 1 ianuarie. Mi-e deja dor de ce a trecut, mă gândesc cu inima strânsă la ce va veni, mă întreb dacă nu am ratat ceva, dacă asta e tot, dacă nu mai bine eram în altă parte și nu unde sunt acum. Apoi ianuarie și-a intrat în ritm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu m-am mai gândit prea mult la ianuarie, nici ianuarie nu s-a gândit prea mult la mine.Ce o fi sub zile, sub suprafețe, nu știe nimeni și sperăm că ceea ce vedem e tot, că nicio surpriză nu se strecoară neobservată pe sub tălpile noastre. Iarnă, copii, puțină zăpadă albă, școală, grădiniță, multă zăpadă neagră, Pipera sub troiene de jeg și fețe încruntate de corporatiști preocupați de soarta managementului de peste țări, de deadline-uri, de pregătirea quarter-end-ului.

În februarie mă îngrozeam că înaintez frenetic spre momentul de care toți se leagă, pe care eu l-aș fi lăsat să treacă neobservat. Un fel de Revelion al vieții mele, cu bilanțuri, meditații, rezoluții, frustrări, revoluții. Gata, s-a dus tinerețea, îi auzeam. Lasă, că nu e așa rău, o să vezi, îmi ridicau fals moralul. Atunci de ce vorbim despre asta dacă nu e așa rău? De ce trebuie să fie ăsta un prag? Cât mai am? Asta a fost tot ? Ceea ce am ratat chiar este important sau merge și fără? Ce am reușit să fac e esențial sau e ceva ce toată lumea obține, fără mare efort? Ce aș fi făcut în plus, dacă mă iubeam mai mult și aveam altă fire? Continue reading

Versuri în sanie

În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie ușa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer și zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram și eu și Dragoș treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineața trăgeau de mine mult să mă scol și când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheață la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cușca lui Țăndărică era un strat gros de alb și el dădea năuc din coadă, cu blana nemișcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna țipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer și mătura pe la spate zăpada din fața cuștii.  Continue reading