Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor.  Continue reading

Janis Joplin și căpșuni

Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Continue reading

Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului. Continue reading

Bucătăria noastră ca un câmp de luptă

-Sarea! Unde este sarea?

-Pe masă.

-Care masă? Nu o văd!

Uite-o, pe cealaltă masă.

-De ce dracu nu e niciodată pe masa care trebuie? Ce caută pe cealaltă masă, pe masa unde mănâncă nimeni? Când toți mănâncă la masa asta?!

Ma întind după sare și o pun pe masa unde mâncăm toți. O mână se întinde și ridică în aer ca pe un rege nou născut borcanul cu o sare imaculată, ca la Polul Nord. Particule fine ning fără zgomot peste o farfurie îngreunată sub un munte de carne în sos de roșii.

-E iodată! Avem pe masă sare iodată!! Neiodată nu avem? De ce trebuie să mâncăm sare iodată daca nu avem probleme cu iodul ? Mi se pare o tâmpenie ! Un abuz! 

Guri pline și suflete supărate se apleacă ritmic deasupra unei mese rotunde care ne unește pe toți, în pauza de prânz. Câteodată, masa care ne unește ne dezbină și rotunjimea ei se sparge în mici baraje de concepții care ne separă. O parte din comeseni susține că ne trebuie sare iodată, că nu degeaba ministerul a stabilit că populația trebuie să mănânce sare iodată. Pe partea opusă a versantului salin ceilalți văd în asta o decizie abuzivă care vrea să ucidă subversiv, prin exces de iod, populația sănătoasă. Stai liniștit la masă, mănânci ca să trăiești, dar mori fără să îți dai seama. Mesteci absent particule cubice de moarte, de dimensiune 0-2 mm.

-Trebuie neapărat să îi spunem doamnei Letiția să ne cumpere sare neiodată! Că nu e o avere! Continue reading

Păsări la dans

Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată. Continue reading