Minele întors

  • Eram tânără și scrisesem o carte. Plecasem de acasă și devenisem studentă la București. Nimic nu era cum îmi imaginasem și după ce patru ani doar la asta visasem, acum voiam înapoi în apartamentul nostru cu două camere, în patul făcut de tataie. Înaintam prin mulțimea de chipuri străine și profesori detașați și reci căutând măcar o pulbere din vechea rutină. Nu mai era de găsit. Un provizorat gri ca zidurile facultății mele îmi acapara toate formele de supraviețuire.
    Din toată lumea aceea, singurul care arata un vag interes pentru cei două sute de studenți care umpleau amfiteatrul și emana umanitate prin ochelarii cu lentile negre era profesorul de literatură veche. Era și decan și asta l-ar fi făcut și mai de temut, dacă nu ar fi avut un aer destul de degajat, ca și cum funcția ar fi fost o povară pentru el, nu un instrument suplimentar de intimidare pentru noi.
    Eram speriată și scrisesem o carte. Nu spusesem nimănui și refuzam să urmez sfatul lui tata, să povestesc la facultate despre asta, să dau câte un exemplar profesorilor. Cei mai mulți nici nu se întorceau dacă îi strigai, umblau învăluiți într-o indiferență de gheață.
    Nu eram deloc adaptată și pe nicăieri nu îmi găseam rostul. Nici printre prietenele de acasă, care și ele înotau în starea de nou ca să se prindă de un mal. Nici printre noii colegi care treceau pe lângă mine ca metrourile în direcții opuse. Și ca să mă prind și eu de un mal, m-am gândit să ies din păstaia invizibilă în care mă încuiasem. Mi-am făcut curaj și am scris câteva rânduri pe carte, apoi am pus data și am semnat. Am așteptat după curs și i-am dat profesorului cartea, înghețată de frică. A luat-o firesc, ca pe un covrig, dar a mulțumit și a plecat înapoi spre urgențele literaturii vechi, care nicicând nu îți dau pace. Am răsuflat ușurată că nu a angajat niciun dialog cu mine, eram prea terifiată de apropiere ca să pot răspunde decent unor curiozități.
    Am terminat facultatea, profesorii au rămas la fel, cei mai mulți colegi asemenea. Sentimentul inadaptării nu m-a părăsit complet niciodată, dar profesorul mi-a rămas cumva drag. L-am revăzut la licență. Despre carte nu mi-a spus niciodată nimic.
    A început adevărata viață și complexele profunde au săpat mai strașnic și la fel și dilemele, sentimentul inadaptării. Nu am mai scris de atunci, iar între timp capul mi s-a umplut de Excel-uri amenințătoare și armate de cifre care au ucis armatele de litere care mă ocupaseră în tinerețe.
    Într-o zi, am venit acasă ca în oricare altă zi. Am pus geanta în cuier, m-am descălțat, am lăsat cheia în ușă, ca să nu o uit a doua zi când voi pleca iar la serviciu. Am intrat în bucătărie și m-am uitat pe masă. Am crezut că nu văd bine. Nu mă aștepta o supă caldă, ci o carte veche, o cunoștință de pe alt etaj din mine, de care mă rușinasem ani de zile. Era cartea mea, din care nu mai păstrasem niciun exemplar. Am deschis-o și pe prima pagină m-am întâlnit cu cuvintele mele, tinere și speriate, mirosind a facultate acră. Rămăseseră acolo douăzeci de ani. Nu știu dacă profesorul citise vreodată cartea pe care i-o dădusem, dar o păstrase. Și murise singur, fără niciun urmaș. Iar cel care i-a vândut apartamentul și amintirile, a vândut și cartea mea. Doar îngerul cărților sau poate gestionarul obiectelor pierdute în univers îl inspirase pe soțul meu să caute pe internet, aiurea, într-o zi, numele meu și al cărții mele. Așa ajunsese la un anticariat online care vindea cărți cu autograf. Mi-a cumpărat-o.
    Nici nu știu ce m-a tulburat mai tare: gândul că profesorul și obiectele lui au refăcut circuitul vieții în natură, în malaxorul disciplinat al venirii și plecării sau întâlnirea neașteptată cu minele meu tânăr și neprăfuit, pe care l-aș lua de mână să-i arăt cum se face. Sau poate doar încăpățânarea unor obiecte de a se întoarce acasă, ca un câine care străbate mii de km și îndură foame, întuneric și frică doar ca să mai sară o dată în brațele stăpânului.

Poze pentru templul lor

Mă ocup de site-ul instituției. Ingrată treabă. Nu doar că nu am nicio libertate creatoare și șabloanele în care trebuie să intre plicticoasele texte sunt încăpățânate și îmi dau bătăi de cap, dar mai am de-a face și cu diverse capricii umane. Nu e muncă de IT-ist straniu, fixist și introvertit, e o sarcină pe care trebuie să o fac printre multe altele și nimănui nu i se pare importantă. Cu excepția momentelor rare când avem inspecție. O dată la patru ani. Atunci toți își amintesc că trebuie puse la punct diverse și printre diverse este și site-ul. Se constată că nu sunt trecute numele tuturor pe site. Punem și date de contact? Punem! După o săptămână decidem la fel de convinși că nu trebuie date de contact, doar adresa de e-mail a departamentului. Atât. Nimic personal. Nici nu trece o nouă săptămână că se dorește urcarea pe site a fotografiilor fiecărui angajat.
De aici începe un urcuș susținut pe un munte alunecos. Investesc foarte multă vreme, energie și putere de convingere să îi fotografiez pe cei 27 de angajați ai instituției.
Unii au vrut mai întâi să se tundă, alții să le crească mustața, alții să și-o epileze, alții să se vopsească, alții să le crească sânii, alții să se coacă face-lift-ul, unii să crească în grad, alții să nască, alții să se pensioneze. Doar câțiva au refuzat etern, definitiv și pe veci. Se temeau de poză ca aborigenii de moarte.
Când în sfârșit am reușit să îi fotografiez pe toți, sub amenințări necolegiale sau tandre, după cazi-am pus, am trăit și clipa înaltă a bucuriei inginerești: i-am urcat pe site, unul după altul, punând cuminte poza potrivită în dreptul numelui lor. Până și site-ul a fost cuminte și a cooperat, fără blocaje și întrebări repetate: sunteți sigură că vreți sa salvați poza? Abia atunci au început adevăratele lupte. Cele de putere, poziție și imagine și toate de culise. Cine e în capul listei. Cine e deasupra cui. Am început împerecherile. Din primăvară și până înainte de Crăciun am făcut permutări, împerecheri cu cap, strategice asocieri care să avantajeze pe toată lumea. Criteriul ierarhiei i-a scos din minți, pentru că unii considerau că sunt mai importanți ca alții. Mă sunau sau veneau direct la mine. Oaie intra cu căciula pe cap și haina pe umeri, fără nicio curtoazie. Dădea ușa de perete și întreba, cu o mină de revoluționar:
-Vreau să știu de ce e Hans în capul listei! Eu trebuie să fiu acolo. Am cea mai îndelungată experiență și sunt aici de dinaintea lui.
O săptămână rula criteriul vechimii. Cine a venit primul are dreptul de a fi șef de listă! Și urca Oaie, cobora Hans o treaptă. Nu !
Bine, atunci criteriul vârstei ? Adică cine e cel mai bătrân e în capul listei?
Nu!
Criteriul estetic ? Cine e cel mai frumos?
Nu!
Criteriul greutății? Cei corpolenți în vârf, slabii la coadă?
Nu!
Păroșii în vârf, cei cu pilozitate slabă în coadă? Uite, mustățile în vârf, cheliile la coadă.
Nu! Nu! Nu!
Nimic n-a fost bine. Oaie, deși slab și mustăcios, a vrut neapărat în capul listei. Dar nu putea, pentru că era unul mai tânăr și fără mustață, dar cu un grad mai mare, care s-a pozat în poziție de șef. El voia la rândul lui în capul listei. Au avut loc dezbateri. Ședințe. A durat multă vreme, într-o tensiune ascendentă, ca frigul care urcă încet la etaj.  Când au văzut că nu am o părere convingătoare și nu țin partea cuiva, m-au scos din ședință și s-au certat doar ei, între ei. Am petrecut ultimele zile ale anului între ghețari. Am plecat toți acasă să serbăm Revelionul.
Pe 3 și 4 ianuarie nu s-a vorbit de poze și site-ul a rămas neatins.
Apoi a venit o depeșă de la șefi că urmează o mișcare de uniformizare informațiilor de pe site și e mai bine să nu punem poze personale.
Anul începea bine. Pe hol a fost o tăcere ca în acele secunde finale dinaintea momentului când fotograful apasă pe buton și expresia pe care o ai atunci va fi și expresia cu care te vei lipi definitiv de hârtie.

Vă fac legătura

Deschisesem geamul, închisesem ușa. Suntem în 2013 și am în sfârșit ușă la birou. A plecat doamna consul care susținea că nu avem nevoie de uși, mai ales unii din noi. Că transparența e mai importanta decât frigul și că un pulovăr în plus e o cărămidă la temelia integrității. Am deci ce să închid. Mă așez pe scaun și citesc un e-mail complicat, despre un festival care ar putea avea loc, dar nu e sigur și ar putea fi internațional, dar e mai ales local. Sună telefonul. Răspund cu vocea mea de birou cu ușă, privind pe fereastră. Nu am voie să stau mult cu ușa închisă, ar deveni suspect. De aceea îmi doresc ca această convorbire să fie scurtă.
-Ați sunat la Departamentul de Cultură și Media. Cu ce vă pot ajuta?
O voce de bărbat mă ia cam tare:
-Alo? Cini sunteți dumneavoastră?
Repet numele meu și  numele departamentului. Mai convins, bărbatul continuă, se simte totuși pe un teren mai sigur decât părea inițial:
– Ia ascultați aicișa, doamnă de ce v-am sunat. Să vă explic. Am întâmpinat de curând o situație bizară și puțin chiar ciudată. Io mă numesc Scurtu Gheorghe și sunt din Măcin. Ați auzit de Măcin ?
-Încă nu, dar nu o să se mai repete. De azi înainte o să știu de Măcin.
-Așa. Măcin e un sat, nu diparte de Carcaliu. Probabil nici de Carcaliu n-ați auzit, da nu-i nimica. De ce v-am sunat eu, doamnă? Mă numesc Scurtu Gheorghe și mama mea, în etate de 85 de ani, e de cinci ani paralizată la pat. Bine, nu stă chiar toată ziua în pat, e paralizată pe partea stângă, ba nu, mint, pe partea dreaptă și se mai mișcă, duce lingura la gură dar o bâltâcâie, merge așa, ușor pe lângă perete, cu baston, sta în fund, mă scuzați, și de-astea. Da de când s-a îmbolnăvit, când vorbește, se bâlbâie. Acuma, io de ce v-am sunat? Iaca, doamnă : de când s-a îmbolnăvit, are așa, niște previziuni. Premoniții, ca să le zic așa. Ei, și când o apucă premonițiile, nu se mai bâlbâie. Așa se manifestă la ea, nu știu, nu interpretez, că nu-s Dumnezeu. Ei, și acum vreo doi ani, când a dat la televizor ca s-au furat tablourile din Olanda, îi zic: ia uiti, bre, nenorociții ăștia au furat tablourile la oameni și cică le-au ars. Mama de colo, se ridică brusc în capul oaselor și, fără nici o bâlbâială, zice așa, de m-a și cutremurat: nu le-au ars, ascultă la mine. Tablourile nu sunt arse. Or să le găsească, dar până or să le găsească or să le scoată și pe nas ălora de le-au furat. Ei, și n-am mai luat-o-n seamă pa mama și a trecut timpul. Și ieri de-o zi, așa, din nimica, nici nu vorbeam de tablouri, mama zice fără bâlbâială: tablourile sunt la cuscru! Poftim!
-Care cuscru? întreb și eu, luată de firul narativ care se desfăcea de pe ghem.
-Cum care cuscru!? Că doar nu al meu. Cuscrul la unu din hoți. Eu de-aia v-am sunat. Să vă dau acest indiciu, ca să sunați pe procuror și să-i spuneți. Nu ziceți cine v-a zis, ziceți decât :cuscrul. Și or ști ei ce să facă mai departe. Ca doar câți cuscri pot să fie? Unul din hoți a copilărit cu mine aicișa, e tot din Măcin, de-aia mă și mir un pic sincer că n-ați auzit de satul ăsta, când era mic, era băiat serios, s-a prostit acuma, mare, copilăream la bunic’su în livadă, e chiar gard în gard cu noi și bunic’su avea o livadă pă partea dreaptă, acuma nu mai e, dar are alți pomi, numai că nu mai e livadă. Ei, și ăsta e deci unul din hoți. Primarul are o fată și e măritată cu un frate de-al hoțului, ăsta, leat cu mine care am copilărit eu cu el. E deci un cuscru. Și în fine, eu pot să vă mai ajut, dar să nu ziceți după aia că de unde, ce și cum. Deci eu atât vă zic : cuscru! Dați mai departe!
Ascult, cu ochii la ușa mea care stă închisă de ceva vreme. Ar fi cazul să o deschid cât mai repede.
-Bine, mulțumim de informație. O să transmit departamentului de poliție informația aceasta. Va mulțumim mult că ne-ați sunat.
-Bine doamnă, eu atât am avut de zis.
Și a încheiat repede:
-Aceasta informație de-ați utiliza, eu tare mult m-aș bucura.
Pe fundalul acestui accident liric, închid telefonul. Merg imediat să deschid ușa. Mă așez din nou pe scaun și decid să formez la departamentul de poliție. Data trecută îi sunasem să le spun că cineva, un inventator, vrea să facă plângere că i s-a furat proiectul aparatului de făcut timp. Acum, informația pare mai solidă. Ezit o clipă, totuși sun. Le spun totul și aștept. Urmează o tăcere ca o ușă de birou și în timp ce aștept ca cineva să râdă în hohote sau să mă certe nervos că sun cu asemenea amatorisme, vocea asistentei de la poliție mă aduce cu picioarele pe pământ:
-Cum naiba nu ai auzit de Măcin?? Am învățat și la școală! Relieful lui cuprinde trei forme de relief importante: munte, și anume Munții Măcinului, câmpie și luncă, și anume Lunca Dunării!

Anotimp de nuntă

  • Ne plimbăm prin parc în primele zilei ale toamnei. Soarele atinge moale creștetul auriu al Copilului Mic. Picioarele ei agită frunzele de pe jos ca pe niște găini. Frunze mari, speriate, sar în sus și te-ai aștepta ca sub ele să fie cuibare calde din care să ridice ochii bezmetici pui-frunzuliță. O țin de mână și îmi tot verific telefonul cu stânga, să nu ratez vreun apel. Am ieșit o fugă din casă, dar sunt în timpul orelor de serviciu. Sunt și în timpul orelor de mamă. Prioritățile vin rapid una peste alta și deja am un munte de obligații în față, l-aș răsturna și eu cu piciorul ca pe un morman de frunze-găini. Mă simt vinovată față de graba cu care o împing pe Copil Mic să se miște mai repede și să ne distrăm cu ochii pe ceas. Mă simt și un elev care trage chiulul de la ora la care poate îl va asculta.
    Copilul Mic vorbește într-una. E fericită și țopăie în mișcări de revoluție și mișcări de rotație și poartă ca o aură cea mai transparentă iluzie: aceea că are timp. De la distanță, așa pare. De aproape, habar nu are. Timpul ei e doar prezent și prezentul ei e infinit.
    Îi arăt frunzele uscate, soarele bătrâior și aprozarul cu mere, în depărtare.
    – În ce anotimp ne aflăm?
    -Toamna!
    -Bravo! Și ce urmează?
    -Iarna!
    -Da! Și ce e specific iernii?
    Copilul Mic enumeră încântată tot ce știe despre iarnă, apoi despre primăvară, despre vară. Îmi spune ce frumoase sunt toate și ce îi place cel mai mult să facă în fiecare din ele. Că iubește natura și străzile și mașinile și copacii și toți oamenii și mai ales bătrânii și tot Bucureștiul. Face o pauză. Trezește cârduri de frunze noi, cu piciorul, în mers. Apoi îi plac marea și cerul, munții, ciocolata. Fulgii de zăpadă și florile de primăvară și zmeura și prunele. Și anotimpurile. Iubește vara, primăvara, iarna, toamna, îmi spune și face o pauză. Reia rapid:
    -Și dintre toate, cel mai minunat anotimp ești tu.
    Îmi țiuie urechile. Declarația aceasta mă năucește, ca o supradoză de miracol. Copiii produc miracol, dar nu fac un pas înapoi să îi contemple efectul. Nici pe tine nu te lasă. Pentru că au așa de multe de zis. Și Copilul Mic are multe de zis:
    -Și îl iubesc și pe Mihăiță. Și vreau să mă căsătoresc cu el, că m-a întrebat și a zis ca vrea și el să fie soțul meu. Dar și mai mult îl iubesc pe Andi, dar el o iubește doar pe Dora. Si vrea să se căsătorească doar cu ea.
    Alerg pe scări între emoții. Acum o secundă îmi oferea curcubeie, acum mă aruncă în cascade de care mi-e groază.
    -Da? De unde știi că o place pe Dora?
    -Mi-a spus el.
    -Și Dora îl place?
    -Nu. De aceea aștept și dacă ea nu îl vrea, îl vreau eu.
    -Păi deja i-ai spus lui Mihăiță că te căsătorești cu el. Nu va suferi? Și Dora e prietena ta, nu se poate să îi iei posibilul soț. Daca îți place de Mihăiță, eu zic să rămâi doar cu Mihăiță.
    Încerc niște etică de bază, ca o marmeladă compactă. Are totuși efect, Copilul Mic tace brusc și probabil evaluează în gând posibilitățile. E bine că acceptă contraargumente, îmi zic. Și alung din cap orice gând. Doar nu se mărită mâine.
    Trecem mai departe prin frunze, în tăcere. Eu îmi verific telefonul. Încă nu a sunat niciun șef. Fata nu se mărită fără să mă întrebe. Să vezi că terminăm cu bine și ziua asta și cerul însorit ne sărută pe creștet.
     Ne apropiem de ieșirea din parc când Copilul Mic mă întreabă brusc și cu speranță în ton, ca pe un expert contabil care știe niște trucuri salvatoare:
    -Auzi, dar dacă faci pârț la nunta ta, nu se anulează nunta?

Mai încearcă tu și-mpinge vaca

  • Sunt în birou și privesc calculatorul ca pe un buchet de cabluri fără sens. Ușile sunt toate deschise, pentru că nu este permis să stăm cu ușile închise. Doar unii dintre noi își permit să uite de regulă. Și doar ei nu pățesc nimic. Eu nici măcar nu am ușă, pentru că biroul meu e pe un hol. Nu am ușă, nu am dileme.
    Cât mă uit absentă în calculator, să văd din ce colț să apuc ziua asta, îl aud pe hol pe domnul Oaie zicându-i Verenei:
    -M-au sunat de la reședință. A sosit vaca și nu poate să intre.
    Verena: Vaca?? N-are cum!
    -Ba are cum. E în fața porții și nu poate intra.
    -Tocmai am vorbit cu bucătarul și nu e nimeni la poartă. Stai să mai sun o dată.
    Verena ia telefonul și formează numărul de la reședință.
    -Mai sună o dată, da. Nu se poate să lăsăm vaca afară. Ne-o fură, insistă Oaie, ca un șef nerăbdător. Oaie chiar e șef. E consilierul secției agricole. E numele lui adevărat și are mustață și haină pe umeri. Seamănă tare cu Vaclav Havel ăn anii 80.
    -Alo, Marius? Am înțeles că a sosit vaca. Poți să te mai uiți o dată să vezi dacă a ajuns vaca?
    -A sunat la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb. Domnule Oaie, a sunat vaca la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb.
    Se întoarce către telefonul pe care îl ținea în palmă ca pe un obiect scârbos, de care ți-e silă: Willem, ai sunat la poartă? Aha. Cică nu, nu a sunat, îi spune Verenei.
    -Păi să sune, zice Verena, cu receptorul la ureche.
    -Păi să suni, Willem. Gata, ai sunat?
    Domnul Oaie către Verena: da, a sunat.
    Verena, către Marius: da, a sunat.
    Marius, în receptor, către Verena: gata, a sunat. Dau drumul la vacă. Da unde o punem?
    Verena, către Oaie: unde o pun?
    -Nu știu, eu trebuia doar să mă asigur că nu rămâne vaca pe afară. Că ne-o fură cineva.
    Marius către Verena: o punem în living și după aceea mai vedem.
    -Și cum o urcați pe scări?
    -O târâm.
    -Nuuu, că-i sare vopseaua. Cred! Stai totuși să întreb.
    Verena către domnul Oaie: nu îi sare vopseaua dacă o târăsc pe scări?
    -Îi sare, îi sare, cum să nu-i sară?! Nu o târâți! Or o iau în brațe, or o lasă la parter. Dar sigur nu trebuie târâtă pe scări.
    E vaca de rigips, în mărime naturală, colorată bălțat, pe care o expunem la evenimente cu specific agricol. Și mereu uităm unde a rămas la evenimentul anterior. Și pentru că nu am ușă, toate frânturile haosului lumii ajung negreșit la mine, ca niște lampioane plutind necontrolat.