Sub ștergar

Aveam trei prietene cu care mă înțelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aștepta în fiecare zi când veneam de la grădiniță, sora ei mai sobră, coliva, care mă aștepta uneori sâmbăta și regina tuturor: pâinea de casă.

-În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.

-Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiță, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aștepta pe masă, trimițând prin ștergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca niște variante ale ei translucide și incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feței ei fierbinți și opream aburii ca pe niște nori. Apoi ridicam ștergarul și îmi apropiam fața de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior și altul al satului, bunica și mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenușie și tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc și o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită și locul unde se odihnea coliva și când nu mă vedea nimeni, ieșeam în șosete pe hol și ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioșia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineața mă trezeam târziu și vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată și amestecată cu zahăr și nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie și îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coș cu colaci și vin. Coșul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie și bunica se îmbrăcau cu hainele negre și curate . Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coșul cu hrană pentru cei care nu se mai văd. Continue reading

Ce faceți cu aceste panseluțe?

Între un sparanghel și o sfeclă mică, survolez din colțul meu situația. Directorul marelui muzeu încă vorbește. Vorbește de o oră și ceva și tot auditoriul îl ascultă, cu politețe vrăjită. Prin aer plutesc nume sonore în universul unor experți în artă modernă. Valerie, Marcel, Hans, Max trec pe deasupra noastră nefiresc și sumbru ca fluturii pe ger. Directorul sare de la una la alta, vorbește cu mândrie de tot ceea ce poți găsi în muzeul lui, de ce găsești la Viena, de ce găsești la Târgu Jiu. Apoi ne spune de pasiunea lui pentru ciuperci. Urmează încă o oră in care aflăm cum culege ciuperci, cu cine, de unde, cu ce mașină, cum s-a otrăvit o dată, cum s-a vindecat, cum le gătește, cum le conservă. Furculița lui străpunge aerul des, ca o sabie mică de care cuvintele totuși nu se sperie, altfel nu s-ar mai rostogoli așa sonor în jurul lui ca un roi de păsări.

Mă uit la ceilalți directori de muzee de artă. Două doamne care îl urmăresc cu politețe și încearcă mici întreruperi cu umor, scuturând ușor din cap, fiecare la capătul ei de masă. Nu au nicio șansă, poveștile lui se compactează între trupurile lor zvelte. Mă uit și la șeful meu. Ascultă și el cui politețe și întrerupe discursul cu întrebări despre avangardă, dar directorul marelui muzeu nu prea se lasă descurajat. Continuă cursiv despre pleurotus și Duchamp.

Suntem la cină. Chiar și în farfurii avem avangardă. Sparanghelul stă țeapăn lângă niște sflecle roșii mici, cu o creștere întreruptă, somonul pare să aibă o perucă din germeni de lucernă și o râu galben de sos duce viață în toate. Deasupra tuturor, ca o victorie a vegetalului nonconformist, plutesc trei flori de panseluță. Mă bucură mult întâlnirea cu ele, de parcă nu în seara aceasta, în farfuria aceasta s-ar sfârși strălucirea vieții lor discrete. Continue reading

Interzis

Trebuie să merg. Așa am fost încurajați la ședința de luni: să mergem. E un drept în care noi credem, trebuie să ne susținem cauza și astfel să susținem această minoritate care are nevoie de noi.

Încurajare. Nu obligare, desigur. Este interzis să obligi. Colegii se înfig în scaune, scaunele li se înfig în suflet. Unii tac sinucigaș. Tăcerea este clar un act de refuz. O categorie gălăgioasă susține că evident, trebuie să fim acolo, cu toți, în număr mare, dacă noi nu, atunci cine? E exact categoria care nici măcar nu are de gând să rămână în capitală în weekend. Apoi mai e o serie cuminte, dar nesigură, care riscă puțin, dar tot riscă: cei care spun că da, își doresc să participe, ar veni cu drag dacă nu ar fi avut deja planuri pentru week-end. Dar data viitoare, la marșul de la anul, sigur vor participa.

Și mai rămân doi care nu au zis nimic convingător. Eu și un coleg. Pe noi ne întreabă șeful direct: ne vedem sâmbătă la marș, da?

-Încercăm, răspundem noi cu voci albe, ca două stafii prinse în spatele școlii, la fumat.

Participarea înseamnă bilă albă. Unii au nevoie de bile albe mai mult decât alții. Eu sâmbătă aveam de gând să merg cu Copilul Mare la Obor să cumpărăm tull să facem fustă cu volane. Așa am promis de o lună. Dacă merg la marș, nu mai am timp să mă întorc acasă, să iau Copilul Mare ca să mergem la Obor. Dacă merg la Obor, nu mai am timp să trec pe acasă să las copilul ca să ajung în centru, la marș. Îmi fac zeci de planuri și strategii. Decid să merg și să iau Copilul Mare cu mine. Vom mărșălui fără zgomot, voi susține cauza unei minorități, șeful mă va vedea și nu voi avea parte de comentarii ironice sau acide pe tema aceasta în anul care vine. Continue reading

Forward la forward

Dacă genunchii ar fi ochii orbi ai picioarelor, aș putea spune că așa am privit anul acesta: cu genunchii. Ca și cum nu am mai putut să mă uit la lume cu ochii din cap și privirea mi-a alunecat în gol, la nivelul picioarelor și nu am reușit să văd decât alb.
Alb e încă bine, alb nu e negru.
În ianuarie anul trecut scriam un text în mansarda unei case din nordul Olandei despre ianuarie al anului anterior. Acum scriu un text despre ianuarie trecut. Forward la forward. În ianuarie urcam și coboram zilnic pe scara de incendiu a instituției, la venire și la plecare, spunând o rugăciune pentru mama la fiecare scară. Sunt 256 de trepte. Ce s-a mai întâmplat după ianuarie? Un februarie cu hârtii și zile seci, în așteptarea primăverii și a unei vechi pofte de viață. Un soare rece a sclipit peste macaralele din Pipera. Viitorul s-a clădit cu pași repezi, sute de mii de oameni au intrat și ieșit de la metrou de sute de mii de ori, ca și cum clădirile, străzile sunt niște guri care pot înghiți tot mai mult. Cantine pline, munți de mâncare, corporații duduind, printere printând hârtii calde, pescărușii trecând grațios pe deasupra concentrării noastre birocratice de la etajul opt. China părea departe și n-avea brațe să ajungă în Pipera, unde America și Europa funcționau prin tentacule lungi în birouri serioase. Deadline-uri ca niște ghilotine mici fluturau deasupra capetelor preocupate, tone de facturi și proiecte și griji sub formă de proiecte și e-mailuri sun formă de griji în care suferințele lumii sunt prezentate sub formă de priorități, toate astea ne făceau să părem funcționali și bine înfipți în importanța muncii noastre.
Februarie s-a scurs fără promisiuni de primăvară, n-a nins prea tare, dar șiroaie de zăpadă murdară au zăcut la poalele macaralelor care fac legătura cu cerul. China s-a apropiat de noi destul de repede și în metrouri ne-am îmbrățișat mai cu frică. Frica, dizolvantul nostru cel de toate zilele. Lumea se împarte între oameni fricoși și poeți cu săbii de plastic. Poeții laudă curajul, râd de fricoși și flutură niște săbii în care cred sincer o vreme.
Martie mă tulbură mereu. Mall-urile pline, s-a mai dus un an, eu cum continui, ce mă va ține în viață și anul acesta? Sunt uneori mai bătrână decât tata și nu mai găsesc motive să continuu. Cum voi putea ajunge la finalul vieții, daca acum sunt așa de obosită? Se închide țara ca o livadă cu sârmă ghimpată. Lucrăm de acasă, copiii nu mai merg la școală și grădiniță. Îmi văd apartamentul la ore de zi și parcă acum fac cunoștință cu ziua de luni sau cea de miercuri la mine în casă. Văd pentru prima dată cum arată particulele de praf din aerul sufrageriei, joia. O noutate pe care o primesc drepți și solemn, cu rușine că de fapt mă bucur. Stau ca un elev cu frică să nu fie acuzat de chiul și nu îndrăznesc să mă dezlipesc de calculatorul de serviciu, care și el e în premieră la mine acasă.
Trăim în premieră un Paște în sufragerie, singuri, și Isus e ca un emigrant intrat pe fugă și pe ascuns în casa noastră, privindu-si alături de noi Învierea la televizor. Eu stau în picioare până la ora douăsprezece noaptea, pentru că nu știu dacă situația nouă permite să asist la Înviere stând pe scaun, ca la cinema. Și cu toate astea, e bine. Suntem recunoscători pentru ce avem și ne bucurăm la foc mic, în spații mici, cu pași mici. Fetele, aflate la capete opuse de copilărie, petrec mult timp împreună și explicăm mereu că afară e periculos, sunt și virusul și polițiștii, nu putem ieși din casă. Emigrăm în interiorul nostru și facem popasuri tensionate în bucătărie, deschidem ferestrele, inventăm rețete de mâncare cu puținele ingrediente care ne rămân în casă până la următoarea alimentare. Ieșim după hrană ca lupii singuri, rar si frenetic, înfășurați în mantia speranței. Izolăm intens. Copilul mic ține sub pat un jurnal grafic de virus. E împărțit în două și îmi explică, când îl găsesc și o întreb ce e ăla: aici e o talpă cu virus, aici e o talpă fără virus. Aici e o palmă cu virus, aici e o palmă fără virus. Aici e un buric cu virus, aici e un buric fără virus. Primesc in inbox și pe Facebook mesaje că există o soluție spirituală pentru orice problemă.  Anumite părți din emisfera stângă a creierului meu se bucură ca proastele la citirea acestor mesaje, dar uită repede, pentru că da, se rezolvă proiectele, se fac până la urmă plățile, vine în sfârșit pachetul comandat de trei săptămâni, dar nesiguranța, frustrarea, imposibilitatea de a vedea perspective altfel decât cu ochii orbi ai picioarelor, acestea rămân ca niște antene pe blocuri, nu cad și nu se strică, funcționează permanent și te sufocă.
Nu ieșim din casă, nu vedem pe nimeni, dar încă mai folosim umorul ca pe un mop cu care spălăm bine prin sediul fricii, unde se lucrează cu cel mai mare zel. Râdem la meme-urile și imaginile pe care ni le trimitem unii altora ca pe niște pastile antimigrenă. Dăm forward la forward să se ducă vestea, să râdă și Ioana, că e singură, să râdă și Tibi, că e deprimat, să râzi și tu. Uite o glumă: o tipă poartă cercei din perle și sunt în formă de hârtie igienică. Uite o glumă: toți bucureștenii vor fi testați pentru Coronavirus. Testele vor fi tip grilă: ai Coronavirus? Da/ Nu/ Nu știu. Să râdeți. Cine râde, e puternic. Și emisfera dreaptă a creierului tău se bucură.
Nu mi-am văzut părinții. Tata a ascultat slujba de Paște de pe prispa casei, preotul era singur în biserică și a dat drumul la megafon, să audă tot satul. Lui tata i-au dat lacrimile, mie mi-au dat lacrimile ascultându-l pe tata. Forward la forward. Încercăm o sesiune Skype și vorbim în același timp, tăcem în același timp, stranietatea e cel mai tare DJ din clubul nostru.
Se redeschide țara. Ne apucă un mic elan reținut, ca atunci când ți-ai scos ghipsul, mergi și te bucuri, dar nu alergi. Facem școală online și grădiniță online și ședințe peste ședințe, urmărim concerte online, postăm mereu pe FB ce am văzut la alții, dăm iar forward la share, deși nu mai trăim mai nimic. Ce tot postăm atâta, ce mai avem de arătat? E o lecție din partea universului! zic M și G și Ș. Eu, când aud de lecții, îmi vine să scot pixul. Notez, subliniez, ascult cum universul tace la catedră și habar n-am dacă am înțeles ceva din lecție. Toți ceilalți au înțeles deci acum hai, gata, să revenim la vechea viață, că am învățat această lecție.
In pasta zilelor fără nume, nu mai e graniță între viață profesională și privată. Cu copiii în dreapta și stânga fac chestii creative și introduc bugete de granturi in tabel. Particip la ședință și cos pe sub masă un tiv la o fustă. Administrez online proiectele altora și avem mult de vorbit, ne privim unii pe alții din acvarii Samsung Galaxy s10, s20.
Cu toate astea, ne e bine. Viața noastră nu s-a schimbat radical și furtunos față de cum era înainte. Nu suferim că nu mai putem mânca steak la Vacamuu și nici nu plângem după vacanțele în Grecia. Plecăm în patru la Sulina, la final de sezon. Fotografiez in septembrie o lună care intră și iese din mare pe deasupra boltei cu struguri și totul e minunat și degradat ca un decor de film, dar nu e decor. Citesc Europolis pe faleză și cumva toată Sulina e un cimitir prin care mișună câțiva localnici în vârstă, câțiva câini și noi.
Se pune subit problema plecării din țară. Sunt la Măgura și tund trandafirii. După ce tocmai m-am repatriat din propria izolare, e ca o ghilotină ideea plecării. Se naște o mică furtună din care ieșim cu hainele rupte, dar ne revenim la suprafață. Probabil vom vedea crăpături mai târziu. Eu sunt dramatică și reacționară, el e sufocat de lipsa de perspectivă. Viitor, sănătate, educație, poluare. Ce gândaci toxici văd pe trandafiri.
Începe școala. Grădinița. Ne revenim cu greu la ritmul vechi, deși tot nu e ca înainte. Pe stradă nu mai purtăm mască și cum tot nu am înțeles lecția universului, am și uitat ce greu a fost în primăvară. Imagini cu Veneția în sfârșit curată fără turiști și delfini care zburdă pe canale se pare că  sunt un fake pe care chiar l-am crezut.
Se închide școala. Grădinița. Reconstruim cuibul. Nu mai avem așa mult umor și mustul nu se face anul acesta, pentru că nu mai avem vie. Avem însă ședințe lungi online la ora zece, singurul reper din lumea veche și lumea nouă până la Apocalipsă.
Plecăm de sărbători la Măgura. Nu ninge, e călduț și straniu. Nu vin colindători și cei care vin par niște parodii ambulante și puțin agresive, dar câinele nu îi latră. Petrecem un Crăciun însorit și Copilul Mic zice: dacă tot e ziua lui Isus, ar trebui să înălțăm baloane și să facem party. Mâncăm cozonac frământat lângă soba verde, bem vin cumpărat pentru că via nu mai e vie. Jucăm cu tata Catan, avem 10 oi și niciun fân, rocă, dar nicio cărămidă. Ne chinuim să construim la malul mării și mutăm hoțul să blocăm adversarul. Urcăm la miezul nopții de Revelion pe cotețul găinilor, să vedem artificiile și să punem primii mâna pe burta anului nou care trece pe deasupra noastră.
Am mai zis-o. Mă uit înapoi și mă uit la azi și aș vrea ca aceste clipe să dureze o veșnicie, să dau forward la forward și focul din sobă să recite, atunci când sfârâie tare, versurile lui Dan Coman: “anul  s-a dus, suntem deja la începutul anului și încă în viață: o bucurie proaspătă ca un pui congelat  de care vom trage până ce-o să ne înghețe mâinile”.

Donez costum arbitru

  • Ai același șef maxim patru ani. Deasupra unui șef e alt șef, care și el stă maxim patru ani. Piramida crește pe verticală precum coloana infinitului, cu noduri din patru în patru. Aste e bine, asta poate fi și rău, depinde de anduranța fiecăruia.
    E luni și e frig. Ne așezăm cu toții în sala de ședință și parcă suntem într-o catedrală goală. Vorbim în șoaptă și avem palmele reci, ca și cum am avea emoții. Oaie a intrat, cu haina pe umeri ca un director de la Contactoare. Mustața lui a făcut o pauză lungă, deși ochii ne vorbeau de mult. Pare să ne țină un discurs mut și privește insistent peste noi, apoi la fiecare din noi. Este un moment solemn, dacă te uiți la el din profil și nu găsești altă stare. Mustața începe să se miște ca un metrou când pleacă din stație:
    -După lungi deliberări cu soția, am decis că mă voi pensiona peste un an, nu peste doi, cum v-am spus mai demult. Asta înseamnă că mă voi retrage deci mai devreme de la post. Deci că îmi voi încheia mandatul cu un an mai devreme, deși poate mi-aș fi dorit să mai stau un an. O spun cu regret, îmi place în general aici, în ciuda corupției și problemelor, chiar daca e greu uneori să înțelegi cum lucrează oamenii pe aici. Dar am luat decizia să mă pensionez la timp, să nu intru în prelungiri.
    -E momentul să fac loc unui expert mai tânăr. Deși știm cu toții că experiența mea nu se mai găsește ușor în zilele noastre.
    Ce act de generozitate! Nu e ca și cum a fost forțat de un alt șef din capul piramidei să elibereze postul mai devreme. Donez costum de arbitru unui arbitru tânăr. Rog seriozitate. E-mailul ăsta intrase azi dimineață în inboxul nostru și nici nu apucasem să îl șterg. Tot un act de generozitate, exact ca al lui Oaie.
    Toți patru ne uităm la el. Și el se uită la noi, fluturând un zâmbet șters. Îmi vine să mă ridic de pe scaun și să fac roata în sala de ședință. Mă abțin cu eforturi mari ca fața mea să nu trădeze expresia relaxării profunde. Mă uit și la colegi. Diana pare brusc întristată. Hans a rupt un pix, din greșeală și jumătatea ruptă a făcut în locul meu o roată amplă peste capetele noastre. Clara a părut egala cu ea însăși, nu emoționată, nu impresionată, un poker face profesionist.
    Atât a avut să ne spună. Oaie s-a ridicat cu sentimentul omului care tocmai a dat o veste cu consecințe grele.
    Am ieșit pe hol și mi-am reținut în continuare orice expresie de bucurie de pe chip. Nu vorbim între noi, nu luăm temperatura sentimentelor fiecăruia, ca niște profesioniști. Nici măcar nu am cu cine să îmi împart bucuria.
    După prânz merg la baie să mă spăl pe dinți. Clara e și ea aici, se spală pe mâini și e rece și serioasă, cum o știu. Nu vorbim nimic și simt că mă voi bucura în singurătate de vestea de azi, fără să aflu ce cred și ceilalți despre asta. Clara deschide ușa și iese, dar se întoarce rapid și îmi spune pe fugă:
    – În caz că te întrebi, azi în ședință a trebuit să mă gândesc la măicuța aia jefuită acum doi ani ca să nu sar în sus de bucurie de pe scaun!