Floarea de migdal

  • În noaptea asta se întoarce Biba, vecina noastră din dreapta, din Japonia. A fost plecată trei luni la fiica ei care locuiește acolo si a lăsat acasă cinci câini, o pisică, o grădină, niște găini și căsuța ei de 130 de ani, cu balconaș. Fără Biba ulița a fost pustie. Nu i-am mai auzit glasul și hohotele de râs cu care comunică peste gard cu vecinii. Tanti Tita, Gică și tanti Florica s-au ocupat de animale, tata i-a tuns din când în când iarba care a crescut nebună în absența Bibei, făcându-și de cap ca o adolescentă. Îi zic Copilului Mare: hai să îi facem o surpriză Bibei, se întoarce la noapte. Îi luăm flori? De unde, că nu avem florărie în zonă. O bere? Se încălzește afară pe masă până vine ea la patru dimineața și nici nu e suficient de festiv. Prăjitură? Nu, că o mănâncă pisica până vine Biba.
    Am mai scotocit noi o vreme și mare inspirație nu am găsit. Hai să îi luăm baloane! Am fost în satul vecin să căutăm și alte decorațiuni. Am găsit doar pui congelați, hârtie igienică, ojă grena, papuci de plastic, capace de veceu, găleți, nicio decorațiune. Am luat baloane. Aveau doar niște baloane mari, de nuntă, care pot fi umplute cu confeti și dau bine când le spargi. Lasă că îi facem noi decorațiuni, am declarat noi cu zel ca niște designeri de serbare. Asta era pe la 10 dimineața. Între intenție și realizare e un drum lung și susținut la noi acasă.
    Scurtez povestea. Ziua s-a topit cu noi făcând cu totul altceva decât decorațiuni și surprize. Când s-a lăsat noaptea și puneam masa sub nuc, îmi dau o palmă peste frunte și îi zic Copilului Mare:
    – Am uitat de Biba! La ora asta nu mai avem cum să intrăm. Cheia e la tanti Florica și la ora aceasta probabil s-a culcat.
    Tata ne aude și zice:
    – Nu, nu renunțați, că era o idee foarte bună! Știu eu un truc prin care să intrăm în curte.
    – Noaptea, ca hoții!, am trimis eu aluzii de sub nuc.
    – Păi nu ne vede nimeni! a justificat tata gestul nostru.
    – Nu facem nimic rău, a zis soțulescu justitiar, analizând balanța dintre moralitate și bune intenții.
    – Repede, până nu se răcește mâncarea și nu ne ceartă mama, a devenit tata brusc coordonator de proiect. Treceți la umflat baloane!
    Mama a strigat din bucătărie: ce tot faceți de nu veniți la masa?!
    I-am spus, i s-a părut o tâmpenie.
    -Le puneți în gard, nu intrați în curte. Eu nu mai încălzesc o dată mâncarea.
    Am umflat baloane mari, mari, care au luat-o la goană prin curte, pe întuneric. Soțulescu umfla, tata scria cu un marker pe ele, el și eu compuneam textele. Tata a scris ceva care semăna a alfabet japonez și a scris pe partea cealaltă: Bucură-te, floare de migdal. Am vrut să îi scriem haikuuri, dar nu aveam nici timp, nici inspirație și ne ieșeau aiurea silabele. Apoi am diversificat mesajele, părăsind spațiul liric. S-a mai scris pe baloane:
    – Bine (ca) ai venit!
    – Futaba te plânge. Măgura se bucură
    – Johannis dă mărire 10% la pensie românilor care se întorc acasă
    – Vezi că ți-a tăiat Gică liliacul
    Am ezitat dacă să îi scriem acest mesaj sau sa o lăsăm să descopere singură, în aburii dimineții, absența vegetală. L-am scris totuși.
    Copilul Mare i-a scris: Biba, vecinii te iubesc.
    Ne-am dus toți patru pe uliță, prin întuneric, la Biba. Amețiți de la umflat baloane mari, mari. Cu reflexe neînchipuite, tata a deschis ditamai poarta, fără zgomot. Soțulescului a început să i se pară riscant totuși și a zis că rămâne la poartă, să poată explica ce facem, în caz că ne întreabă cineva.
    În acel moment, s-a dat drumul la iluminatul stradal.
    În acel moment, a trecut Vladimir pe acolo, fiul primarului, care și-a pus o glugă pe cap, s-a uitat fix la ceata noastră de pițigoi și, fără să salute a trecut mai departe. Cei cinci câini au tăcut mâlc când au văzut baloanele, de parcă venisem cu bulgări de magie. Copilul Mare, care strigase tot timpul, cu baloanele în brațe: sunt fata cu baloane, sunt fata cu baloane, a devenit subit etică și a decis că nu e frumos să intrăm în curtea femeii și dacă îi lipsește ceva, nu va da vina pe noi? Deci a ieșit.
    Am rămas în ceată eu și tata și am legat baloanele de un stâlp și tata își făcea griji să nu sară vreo pisică.
    Ne-am întors acasă, ne-am așezat la masă sub nuc. Dusesem furculițele la gură când în liniștea serii s-a auzit un bubuit și toți câinii și găinile din zonă au început să latre, să cotcodăcească, să se agite.
    – Baloanele noastre! am țipat eu.
    -Cred că s-a spart doar unul, nu toate, a evaluat soțulescu de la distanță situația.
    -Măcar de n-ar fi ăla cu Futaba te plânge, a zis tata.
    Futaba a o provincie din Japonia, foarte aproape de zona unde locuiește fiica Bibei și unde a vrut s-o ducă în plimbare ginerele ei japonez. Biba i-a spus că ea e văduvă, nu poate să meargă la Futaba, să nu-i iasă vorbe. Cu Biba râzi mereu și când râde la ea în curte, se agită găinile din cuibarul nostru și par să râdă și ele.

Continue reading

Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Continue reading

Păsări la dans

Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată. Continue reading

Arii pe Instagram

Dacă ar putea, pianul și-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită și acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în liniște și praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creație și face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare și se cutremură sub forța compoziției. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparțin opere cu o paletă largă de inspirație, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: ‘Mica Sirenă și piesele de lego’, ‘Mama melcului, iarna’, etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare și la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulți decât ea, deși și-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înțelegem! Ce știm noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deși postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăși și dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează? Continue reading

Ce a fost, cum a fost

Ce făceam în ianuarie? Ce făceam? Îmi fâlfâia sufletul ca o perdea în curent, așa cum pățesc mereu când 31 decembrie se face 1 ianuarie. Mi-e deja dor de ce a trecut, mă gândesc cu inima strânsă la ce va veni, mă întreb dacă nu am ratat ceva, dacă asta e tot, dacă nu mai bine eram în altă parte și nu unde sunt acum. Apoi ianuarie și-a intrat în ritm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu m-am mai gândit prea mult la ianuarie, nici ianuarie nu s-a gândit prea mult la mine.Ce o fi sub zile, sub suprafețe, nu știe nimeni și sperăm că ceea ce vedem e tot, că nicio surpriză nu se strecoară neobservată pe sub tălpile noastre. Iarnă, copii, puțină zăpadă albă, școală, grădiniță, multă zăpadă neagră, Pipera sub troiene de jeg și fețe încruntate de corporatiști preocupați de soarta managementului de peste țări, de deadline-uri, de pregătirea quarter-end-ului.

În februarie mă îngrozeam că înaintez frenetic spre momentul de care toți se leagă, pe care eu l-aș fi lăsat să treacă neobservat. Un fel de Revelion al vieții mele, cu bilanțuri, meditații, rezoluții, frustrări, revoluții. Gata, s-a dus tinerețea, îi auzeam. Lasă, că nu e așa rău, o să vezi, îmi ridicau fals moralul. Atunci de ce vorbim despre asta dacă nu e așa rău? De ce trebuie să fie ăsta un prag? Cât mai am? Asta a fost tot ? Ceea ce am ratat chiar este important sau merge și fără? Ce am reușit să fac e esențial sau e ceva ce toată lumea obține, fără mare efort? Ce aș fi făcut în plus, dacă mă iubeam mai mult și aveam altă fire? Continue reading