Poze pentru templul lor

Mă ocup de site-ul instituției. Ingrată treabă. Nu doar că nu am nicio libertate creatoare și șabloanele în care trebuie să intre plicticoasele texte sunt încăpățânate și îmi dau bătăi de cap, dar mai am de-a face și cu diverse capricii umane. Nu e muncă de IT-ist straniu, fixist și introvertit, e o sarcină pe care trebuie să o fac printre multe altele și nimănui nu i se pare importantă. Cu excepția momentelor rare când avem inspecție. O dată la patru ani. Atunci toți își amintesc că trebuie puse la punct diverse și printre diverse este și site-ul. Se constată că nu sunt trecute numele tuturor pe site. Punem și date de contact? Punem! După o săptămână decidem la fel de convinși că nu trebuie date de contact, doar adresa de e-mail a departamentului. Atât. Nimic personal. Nici nu trece o nouă săptămână că se dorește urcarea pe site a fotografiilor fiecărui angajat.
De aici începe un urcuș susținut pe un munte alunecos. Investesc foarte multă vreme, energie și putere de convingere să îi fotografiez pe cei 27 de angajați ai instituției.
Unii au vrut mai întâi să se tundă, alții să le crească mustața, alții să și-o epileze, alții să se vopsească, alții să le crească sânii, alții să se coacă face-lift-ul, unii să crească în grad, alții să nască, alții să se pensioneze. Doar câțiva au refuzat etern, definitiv și pe veci. Se temeau de poză ca aborigenii de moarte.
Când în sfârșit am reușit să îi fotografiez pe toți, sub amenințări necolegiale sau tandre, după cazi-am pus, am trăit și clipa înaltă a bucuriei inginerești: i-am urcat pe site, unul după altul, punând cuminte poza potrivită în dreptul numelui lor. Până și site-ul a fost cuminte și a cooperat, fără blocaje și întrebări repetate: sunteți sigură că vreți sa salvați poza? Abia atunci au început adevăratele lupte. Cele de putere, poziție și imagine și toate de culise. Cine e în capul listei. Cine e deasupra cui. Am început împerecherile. Din primăvară și până înainte de Crăciun am făcut permutări, împerecheri cu cap, strategice asocieri care să avantajeze pe toată lumea. Criteriul ierarhiei i-a scos din minți, pentru că unii considerau că sunt mai importanți ca alții. Mă sunau sau veneau direct la mine. Oaie intra cu căciula pe cap și haina pe umeri, fără nicio curtoazie. Dădea ușa de perete și întreba, cu o mină de revoluționar:
-Vreau să știu de ce e Hans în capul listei! Eu trebuie să fiu acolo. Am cea mai îndelungată experiență și sunt aici de dinaintea lui.
O săptămână rula criteriul vechimii. Cine a venit primul are dreptul de a fi șef de listă! Și urca Oaie, cobora Hans o treaptă. Nu !
Bine, atunci criteriul vârstei ? Adică cine e cel mai bătrân e în capul listei?
Nu!
Criteriul estetic ? Cine e cel mai frumos?
Nu!
Criteriul greutății? Cei corpolenți în vârf, slabii la coadă?
Nu!
Păroșii în vârf, cei cu pilozitate slabă în coadă? Uite, mustățile în vârf, cheliile la coadă.
Nu! Nu! Nu!
Nimic n-a fost bine. Oaie, deși slab și mustăcios, a vrut neapărat în capul listei. Dar nu putea, pentru că era unul mai tânăr și fără mustață, dar cu un grad mai mare, care s-a pozat în poziție de șef. El voia la rândul lui în capul listei. Au avut loc dezbateri. Ședințe. A durat multă vreme, într-o tensiune ascendentă, ca frigul care urcă încet la etaj.  Când au văzut că nu am o părere convingătoare și nu țin partea cuiva, m-au scos din ședință și s-au certat doar ei, între ei. Am petrecut ultimele zile ale anului între ghețari. Am plecat toți acasă să serbăm Revelionul.
Pe 3 și 4 ianuarie nu s-a vorbit de poze și site-ul a rămas neatins.
Apoi a venit o depeșă de la șefi că urmează o mișcare de uniformizare informațiilor de pe site și e mai bine să nu punem poze personale.
Anul începea bine. Pe hol a fost o tăcere ca în acele secunde finale dinaintea momentului când fotograful apasă pe buton și expresia pe care o ai atunci va fi și expresia cu care te vei lipi definitiv de hârtie.

Floarea de migdal

  • În noaptea asta se întoarce Biba, vecina noastră din dreapta, din Japonia. A fost plecată trei luni la fiica ei care locuiește acolo si a lăsat acasă cinci câini, o pisică, o grădină, niște găini și căsuța ei de 130 de ani, cu balconaș. Fără Biba ulița a fost pustie. Nu i-am mai auzit glasul și hohotele de râs cu care comunică peste gard cu vecinii. Tanti Tita, Gică și tanti Florica s-au ocupat de animale, tata i-a tuns din când în când iarba care a crescut nebună în absența Bibei, făcându-și de cap ca o adolescentă. Îi zic Copilului Mare: hai să îi facem o surpriză Bibei, se întoarce la noapte. Îi luăm flori? De unde, că nu avem florărie în zonă. O bere? Se încălzește afară pe masă până vine ea la patru dimineața și nici nu e suficient de festiv. Prăjitură? Nu, că o mănâncă pisica până vine Biba.
    Am mai scotocit noi o vreme și mare inspirație nu am găsit. Hai să îi luăm baloane! Am fost în satul vecin să căutăm și alte decorațiuni. Am găsit doar pui congelați, hârtie igienică, ojă grena, papuci de plastic, capace de veceu, găleți, nicio decorațiune. Am luat baloane. Aveau doar niște baloane mari, de nuntă, care pot fi umplute cu confeti și dau bine când le spargi. Lasă că îi facem noi decorațiuni, am declarat noi cu zel ca niște designeri de serbare. Asta era pe la 10 dimineața. Între intenție și realizare e un drum lung și susținut la noi acasă.
    Scurtez povestea. Ziua s-a topit cu noi făcând cu totul altceva decât decorațiuni și surprize. Când s-a lăsat noaptea și puneam masa sub nuc, îmi dau o palmă peste frunte și îi zic Copilului Mare:
    – Am uitat de Biba! La ora asta nu mai avem cum să intrăm. Cheia e la tanti Florica și la ora aceasta probabil s-a culcat.
    Tata ne aude și zice:
    – Nu, nu renunțați, că era o idee foarte bună! Știu eu un truc prin care să intrăm în curte.
    – Noaptea, ca hoții!, am trimis eu aluzii de sub nuc.
    – Păi nu ne vede nimeni! a justificat tata gestul nostru.
    – Nu facem nimic rău, a zis soțulescu justitiar, analizând balanța dintre moralitate și bune intenții.
    – Repede, până nu se răcește mâncarea și nu ne ceartă mama, a devenit tata brusc coordonator de proiect. Treceți la umflat baloane!
    Mama a strigat din bucătărie: ce tot faceți de nu veniți la masa?!
    I-am spus, i s-a părut o tâmpenie.
    -Le puneți în gard, nu intrați în curte. Eu nu mai încălzesc o dată mâncarea.
    Am umflat baloane mari, mari, care au luat-o la goană prin curte, pe întuneric. Soțulescu umfla, tata scria cu un marker pe ele, el și eu compuneam textele. Tata a scris ceva care semăna a alfabet japonez și a scris pe partea cealaltă: Bucură-te, floare de migdal. Am vrut să îi scriem haikuuri, dar nu aveam nici timp, nici inspirație și ne ieșeau aiurea silabele. Apoi am diversificat mesajele, părăsind spațiul liric. S-a mai scris pe baloane:
    – Bine (ca) ai venit!
    – Futaba te plânge. Măgura se bucură
    – Johannis dă mărire 10% la pensie românilor care se întorc acasă
    – Vezi că ți-a tăiat Gică liliacul
    Am ezitat dacă să îi scriem acest mesaj sau sa o lăsăm să descopere singură, în aburii dimineții, absența vegetală. L-am scris totuși.
    Copilul Mare i-a scris: Biba, vecinii te iubesc.
    Ne-am dus toți patru pe uliță, prin întuneric, la Biba. Amețiți de la umflat baloane mari, mari. Cu reflexe neînchipuite, tata a deschis ditamai poarta, fără zgomot. Soțulescului a început să i se pară riscant totuși și a zis că rămâne la poartă, să poată explica ce facem, în caz că ne întreabă cineva.
    În acel moment, s-a dat drumul la iluminatul stradal.
    În acel moment, a trecut Vladimir pe acolo, fiul primarului, care și-a pus o glugă pe cap, s-a uitat fix la ceata noastră de pițigoi și, fără să salute a trecut mai departe. Cei cinci câini au tăcut mâlc când au văzut baloanele, de parcă venisem cu bulgări de magie. Copilul Mare, care strigase tot timpul, cu baloanele în brațe: sunt fata cu baloane, sunt fata cu baloane, a devenit subit etică și a decis că nu e frumos să intrăm în curtea femeii și dacă îi lipsește ceva, nu va da vina pe noi? Deci a ieșit.
    Am rămas în ceată eu și tata și am legat baloanele de un stâlp și tata își făcea griji să nu sară vreo pisică.
    Ne-am întors acasă, ne-am așezat la masă sub nuc. Dusesem furculițele la gură când în liniștea serii s-a auzit un bubuit și toți câinii și găinile din zonă au început să latre, să cotcodăcească, să se agite.
    – Baloanele noastre! am țipat eu.
    -Cred că s-a spart doar unul, nu toate, a evaluat soțulescu de la distanță situația.
    -Măcar de n-ar fi ăla cu Futaba te plânge, a zis tata.
    Futaba a o provincie din Japonia, foarte aproape de zona unde locuiește fiica Bibei și unde a vrut s-o ducă în plimbare ginerele ei japonez. Biba i-a spus că ea e văduvă, nu poate să meargă la Futaba, să nu-i iasă vorbe. Cu Biba râzi mereu și când râde la ea în curte, se agită găinile din cuibarul nostru și par să râdă și ele.

Continue reading

Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Continue reading

Păsări la dans

Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată. Continue reading

Arii pe Instagram

Dacă ar putea, pianul și-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită și acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în liniște și praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creație și face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare și se cutremură sub forța compoziției. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparțin opere cu o paletă largă de inspirație, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: ‘Mica Sirenă și piesele de lego’, ‘Mama melcului, iarna’, etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare și la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulți decât ea, deși și-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înțelegem! Ce știm noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deși postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăși și dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează? Continue reading