Forward la forward

Dacă genunchii ar fi ochii orbi ai picioarelor, aș putea spune că așa am privit anul acesta: cu genunchii. Ca și cum nu am mai putut să mă uit la lume cu ochii din cap și privirea mi-a alunecat în gol, la nivelul picioarelor și nu am reușit să văd decât alb.
Alb e încă bine, alb nu e negru.
În ianuarie anul trecut scriam un text în mansarda unei case din nordul Olandei despre ianuarie al anului anterior. Acum scriu un text despre ianuarie trecut. Forward la forward. În ianuarie urcam și coboram zilnic pe scara de incendiu a instituției, la venire și la plecare, spunând o rugăciune pentru mama la fiecare scară. Sunt 256 de trepte. Ce s-a mai întâmplat după ianuarie? Un februarie cu hârtii și zile seci, în așteptarea primăverii și a unei vechi pofte de viață. Un soare rece a sclipit peste macaralele din Pipera. Viitorul s-a clădit cu pași repezi, sute de mii de oameni au intrat și ieșit de la metrou de sute de mii de ori, ca și cum clădirile, străzile sunt niște guri care pot înghiți tot mai mult. Cantine pline, munți de mâncare, corporații duduind, printere printând hârtii calde, pescărușii trecând grațios pe deasupra concentrării noastre birocratice de la etajul opt. China părea departe și n-avea brațe să ajungă în Pipera, unde America și Europa funcționau prin tentacule lungi în birouri serioase. Deadline-uri ca niște ghilotine mici fluturau deasupra capetelor preocupate, tone de facturi și proiecte și griji sub formă de proiecte și e-mailuri sun formă de griji în care suferințele lumii sunt prezentate sub formă de priorități, toate astea ne făceau să părem funcționali și bine înfipți în importanța muncii noastre.
Februarie s-a scurs fără promisiuni de primăvară, n-a nins prea tare, dar șiroaie de zăpadă murdară au zăcut la poalele macaralelor care fac legătura cu cerul. China s-a apropiat de noi destul de repede și în metrouri ne-am îmbrățișat mai cu frică. Frica, dizolvantul nostru cel de toate zilele. Lumea se împarte între oameni fricoși și poeți cu săbii de plastic. Poeții laudă curajul, râd de fricoși și flutură niște săbii în care cred sincer o vreme.
Martie mă tulbură mereu. Mall-urile pline, s-a mai dus un an, eu cum continui, ce mă va ține în viață și anul acesta? Sunt uneori mai bătrână decât tata și nu mai găsesc motive să continuu. Cum voi putea ajunge la finalul vieții, daca acum sunt așa de obosită? Se închide țara ca o livadă cu sârmă ghimpată. Lucrăm de acasă, copiii nu mai merg la școală și grădiniță. Îmi văd apartamentul la ore de zi și parcă acum fac cunoștință cu ziua de luni sau cea de miercuri la mine în casă. Văd pentru prima dată cum arată particulele de praf din aerul sufrageriei, joia. O noutate pe care o primesc drepți și solemn, cu rușine că de fapt mă bucur. Stau ca un elev cu frică să nu fie acuzat de chiul și nu îndrăznesc să mă dezlipesc de calculatorul de serviciu, care și el e în premieră la mine acasă.
Trăim în premieră un Paște în sufragerie, singuri, și Isus e ca un emigrant intrat pe fugă și pe ascuns în casa noastră, privindu-si alături de noi Învierea la televizor. Eu stau în picioare până la ora douăsprezece noaptea, pentru că nu știu dacă situația nouă permite să asist la Înviere stând pe scaun, ca la cinema. Și cu toate astea, e bine. Suntem recunoscători pentru ce avem și ne bucurăm la foc mic, în spații mici, cu pași mici. Fetele, aflate la capete opuse de copilărie, petrec mult timp împreună și explicăm mereu că afară e periculos, sunt și virusul și polițiștii, nu putem ieși din casă. Emigrăm în interiorul nostru și facem popasuri tensionate în bucătărie, deschidem ferestrele, inventăm rețete de mâncare cu puținele ingrediente care ne rămân în casă până la următoarea alimentare. Ieșim după hrană ca lupii singuri, rar si frenetic, înfășurați în mantia speranței. Izolăm intens. Copilul mic ține sub pat un jurnal grafic de virus. E împărțit în două și îmi explică, când îl găsesc și o întreb ce e ăla: aici e o talpă cu virus, aici e o talpă fără virus. Aici e o palmă cu virus, aici e o palmă fără virus. Aici e un buric cu virus, aici e un buric fără virus. Primesc in inbox și pe Facebook mesaje că există o soluție spirituală pentru orice problemă.  Anumite părți din emisfera stângă a creierului meu se bucură ca proastele la citirea acestor mesaje, dar uită repede, pentru că da, se rezolvă proiectele, se fac până la urmă plățile, vine în sfârșit pachetul comandat de trei săptămâni, dar nesiguranța, frustrarea, imposibilitatea de a vedea perspective altfel decât cu ochii orbi ai picioarelor, acestea rămân ca niște antene pe blocuri, nu cad și nu se strică, funcționează permanent și te sufocă.
Nu ieșim din casă, nu vedem pe nimeni, dar încă mai folosim umorul ca pe un mop cu care spălăm bine prin sediul fricii, unde se lucrează cu cel mai mare zel. Râdem la meme-urile și imaginile pe care ni le trimitem unii altora ca pe niște pastile antimigrenă. Dăm forward la forward să se ducă vestea, să râdă și Ioana, că e singură, să râdă și Tibi, că e deprimat, să râzi și tu. Uite o glumă: o tipă poartă cercei din perle și sunt în formă de hârtie igienică. Uite o glumă: toți bucureștenii vor fi testați pentru Coronavirus. Testele vor fi tip grilă: ai Coronavirus? Da/ Nu/ Nu știu. Să râdeți. Cine râde, e puternic. Și emisfera dreaptă a creierului tău se bucură.
Nu mi-am văzut părinții. Tata a ascultat slujba de Paște de pe prispa casei, preotul era singur în biserică și a dat drumul la megafon, să audă tot satul. Lui tata i-au dat lacrimile, mie mi-au dat lacrimile ascultându-l pe tata. Forward la forward. Încercăm o sesiune Skype și vorbim în același timp, tăcem în același timp, stranietatea e cel mai tare DJ din clubul nostru.
Se redeschide țara. Ne apucă un mic elan reținut, ca atunci când ți-ai scos ghipsul, mergi și te bucuri, dar nu alergi. Facem școală online și grădiniță online și ședințe peste ședințe, urmărim concerte online, postăm mereu pe FB ce am văzut la alții, dăm iar forward la share, deși nu mai trăim mai nimic. Ce tot postăm atâta, ce mai avem de arătat? E o lecție din partea universului! zic M și G și Ș. Eu, când aud de lecții, îmi vine să scot pixul. Notez, subliniez, ascult cum universul tace la catedră și habar n-am dacă am înțeles ceva din lecție. Toți ceilalți au înțeles deci acum hai, gata, să revenim la vechea viață, că am învățat această lecție.
In pasta zilelor fără nume, nu mai e graniță între viață profesională și privată. Cu copiii în dreapta și stânga fac chestii creative și introduc bugete de granturi in tabel. Particip la ședință și cos pe sub masă un tiv la o fustă. Administrez online proiectele altora și avem mult de vorbit, ne privim unii pe alții din acvarii Samsung Galaxy s10, s20.
Cu toate astea, ne e bine. Viața noastră nu s-a schimbat radical și furtunos față de cum era înainte. Nu suferim că nu mai putem mânca steak la Vacamuu și nici nu plângem după vacanțele în Grecia. Plecăm în patru la Sulina, la final de sezon. Fotografiez in septembrie o lună care intră și iese din mare pe deasupra boltei cu struguri și totul e minunat și degradat ca un decor de film, dar nu e decor. Citesc Europolis pe faleză și cumva toată Sulina e un cimitir prin care mișună câțiva localnici în vârstă, câțiva câini și noi.
Se pune subit problema plecării din țară. Sunt la Măgura și tund trandafirii. După ce tocmai m-am repatriat din propria izolare, e ca o ghilotină ideea plecării. Se naște o mică furtună din care ieșim cu hainele rupte, dar ne revenim la suprafață. Probabil vom vedea crăpături mai târziu. Eu sunt dramatică și reacționară, el e sufocat de lipsa de perspectivă. Viitor, sănătate, educație, poluare. Ce gândaci toxici văd pe trandafiri.
Începe școala. Grădinița. Ne revenim cu greu la ritmul vechi, deși tot nu e ca înainte. Pe stradă nu mai purtăm mască și cum tot nu am înțeles lecția universului, am și uitat ce greu a fost în primăvară. Imagini cu Veneția în sfârșit curată fără turiști și delfini care zburdă pe canale se pare că  sunt un fake pe care chiar l-am crezut.
Se închide școala. Grădinița. Reconstruim cuibul. Nu mai avem așa mult umor și mustul nu se face anul acesta, pentru că nu mai avem vie. Avem însă ședințe lungi online la ora zece, singurul reper din lumea veche și lumea nouă până la Apocalipsă.
Plecăm de sărbători la Măgura. Nu ninge, e călduț și straniu. Nu vin colindători și cei care vin par niște parodii ambulante și puțin agresive, dar câinele nu îi latră. Petrecem un Crăciun însorit și Copilul Mic zice: dacă tot e ziua lui Isus, ar trebui să înălțăm baloane și să facem party. Mâncăm cozonac frământat lângă soba verde, bem vin cumpărat pentru că via nu mai e vie. Jucăm cu tata Catan, avem 10 oi și niciun fân, rocă, dar nicio cărămidă. Ne chinuim să construim la malul mării și mutăm hoțul să blocăm adversarul. Urcăm la miezul nopții de Revelion pe cotețul găinilor, să vedem artificiile și să punem primii mâna pe burta anului nou care trece pe deasupra noastră.
Am mai zis-o. Mă uit înapoi și mă uit la azi și aș vrea ca aceste clipe să dureze o veșnicie, să dau forward la forward și focul din sobă să recite, atunci când sfârâie tare, versurile lui Dan Coman: “anul  s-a dus, suntem deja la începutul anului și încă în viață: o bucurie proaspătă ca un pui congelat  de care vom trage până ce-o să ne înghețe mâinile”.

Dana pe fotoliu

Sâmbăta ești cumva mirat când descoperi magazine mici, de cartier, deschise. Ai alt orizont de așteptare comparativ cu restul săptămânii. Ai o uimire încântată pe chip și dromaderul comercial din tine se verticalizează brusc. Ia stai, că uite chiar acum ți-ai adus aminte că ai nevoie de fleacul ăla de care de fapt nu ai nevoie.

Ezitant, pui mâna pe clanța magazinului. Și intri. Dar între ezitare și aplomb e un pas infim. Deja pe partea cealaltă a ușii, odată intrat în universul activat de nevoia ta, mimica ta indică importanța nevoii și urgența rezolvării ei. Așa am pățit când am început brusc să caut sticlă pentru lampa de gaz nr.8. Intram în magazine mari de construcții și reparații și știind că ce caut nu se află așa, pe rafturi, întrebam vânzătorul.

-Nu vă supărați, aveți sticlă pentru lampă de gaz nr. 8? Continue reading

Floarea de migdal

  • În noaptea asta se întoarce Biba, vecina noastră din dreapta, din Japonia. A fost plecată trei luni la fiica ei care locuiește acolo si a lăsat acasă cinci câini, o pisică, o grădină, niște găini și căsuța ei de 130 de ani, cu balconaș. Fără Biba ulița a fost pustie. Nu i-am mai auzit glasul și hohotele de râs cu care comunică peste gard cu vecinii. Tanti Tita, Gică și tanti Florica s-au ocupat de animale, tata i-a tuns din când în când iarba care a crescut nebună în absența Bibei, făcându-și de cap ca o adolescentă. Îi zic Copilului Mare: hai să îi facem o surpriză Bibei, se întoarce la noapte. Îi luăm flori? De unde, că nu avem florărie în zonă. O bere? Se încălzește afară pe masă până vine ea la patru dimineața și nici nu e suficient de festiv. Prăjitură? Nu, că o mănâncă pisica până vine Biba.
    Am mai scotocit noi o vreme și mare inspirație nu am găsit. Hai să îi luăm baloane! Am fost în satul vecin să căutăm și alte decorațiuni. Am găsit doar pui congelați, hârtie igienică, ojă grena, papuci de plastic, capace de veceu, găleți, nicio decorațiune. Am luat baloane. Aveau doar niște baloane mari, de nuntă, care pot fi umplute cu confeti și dau bine când le spargi. Lasă că îi facem noi decorațiuni, am declarat noi cu zel ca niște designeri de serbare. Asta era pe la 10 dimineața. Între intenție și realizare e un drum lung și susținut la noi acasă.
    Scurtez povestea. Ziua s-a topit cu noi făcând cu totul altceva decât decorațiuni și surprize. Când s-a lăsat noaptea și puneam masa sub nuc, îmi dau o palmă peste frunte și îi zic Copilului Mare:
    – Am uitat de Biba! La ora asta nu mai avem cum să intrăm. Cheia e la tanti Florica și la ora aceasta probabil s-a culcat.
    Tata ne aude și zice:
    – Nu, nu renunțați, că era o idee foarte bună! Știu eu un truc prin care să intrăm în curte.
    – Noaptea, ca hoții!, am trimis eu aluzii de sub nuc.
    – Păi nu ne vede nimeni! a justificat tata gestul nostru.
    – Nu facem nimic rău, a zis soțulescu justitiar, analizând balanța dintre moralitate și bune intenții.
    – Repede, până nu se răcește mâncarea și nu ne ceartă mama, a devenit tata brusc coordonator de proiect. Treceți la umflat baloane!
    Mama a strigat din bucătărie: ce tot faceți de nu veniți la masa?!
    I-am spus, i s-a părut o tâmpenie.
    -Le puneți în gard, nu intrați în curte. Eu nu mai încălzesc o dată mâncarea.
    Am umflat baloane mari, mari, care au luat-o la goană prin curte, pe întuneric. Soțulescu umfla, tata scria cu un marker pe ele, el și eu compuneam textele. Tata a scris ceva care semăna a alfabet japonez și a scris pe partea cealaltă: Bucură-te, floare de migdal. Am vrut să îi scriem haikuuri, dar nu aveam nici timp, nici inspirație și ne ieșeau aiurea silabele. Apoi am diversificat mesajele, părăsind spațiul liric. S-a mai scris pe baloane:
    – Bine (ca) ai venit!
    – Futaba te plânge. Măgura se bucură
    – Johannis dă mărire 10% la pensie românilor care se întorc acasă
    – Vezi că ți-a tăiat Gică liliacul
    Am ezitat dacă să îi scriem acest mesaj sau sa o lăsăm să descopere singură, în aburii dimineții, absența vegetală. L-am scris totuși.
    Copilul Mare i-a scris: Biba, vecinii te iubesc.
    Ne-am dus toți patru pe uliță, prin întuneric, la Biba. Amețiți de la umflat baloane mari, mari. Cu reflexe neînchipuite, tata a deschis ditamai poarta, fără zgomot. Soțulescului a început să i se pară riscant totuși și a zis că rămâne la poartă, să poată explica ce facem, în caz că ne întreabă cineva.
    În acel moment, s-a dat drumul la iluminatul stradal.
    În acel moment, a trecut Vladimir pe acolo, fiul primarului, care și-a pus o glugă pe cap, s-a uitat fix la ceata noastră de pițigoi și, fără să salute a trecut mai departe. Cei cinci câini au tăcut mâlc când au văzut baloanele, de parcă venisem cu bulgări de magie. Copilul Mare, care strigase tot timpul, cu baloanele în brațe: sunt fata cu baloane, sunt fata cu baloane, a devenit subit etică și a decis că nu e frumos să intrăm în curtea femeii și dacă îi lipsește ceva, nu va da vina pe noi? Deci a ieșit.
    Am rămas în ceată eu și tata și am legat baloanele de un stâlp și tata își făcea griji să nu sară vreo pisică.
    Ne-am întors acasă, ne-am așezat la masă sub nuc. Dusesem furculițele la gură când în liniștea serii s-a auzit un bubuit și toți câinii și găinile din zonă au început să latre, să cotcodăcească, să se agite.
    – Baloanele noastre! am țipat eu.
    -Cred că s-a spart doar unul, nu toate, a evaluat soțulescu de la distanță situația.
    -Măcar de n-ar fi ăla cu Futaba te plânge, a zis tata.
    Futaba a o provincie din Japonia, foarte aproape de zona unde locuiește fiica Bibei și unde a vrut s-o ducă în plimbare ginerele ei japonez. Biba i-a spus că ea e văduvă, nu poate să meargă la Futaba, să nu-i iasă vorbe. Cu Biba râzi mereu și când râde la ea în curte, se agită găinile din cuibarul nostru și par să râdă și ele.

Continue reading

Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Continue reading

Păsări la dans

Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată. Continue reading