Stăm mult în picioare, într-o căldură pe care nimic nu o tulbură, nici măcar semnalul sonor care imită refrenul operetei “Crai nou”. Așteptăm în spatele unor clienți cu foarte multe întrebări și dileme să ne vină rândul la bilete. Ne uităm des la ceas, cu nervozitatea specifică oamenilor în gări. Ne vine în sfârși rândul.

-Trei pentru București, îi zic doamnei și îmi amintesc brusc că nu mai am bani cash la mine atât cât credeam pentru că am lăsat mai mult decât trebuia taximetristului.

-Nu e o problemă, puteți plăti cu cardul, zice vânzătoarea și mă liniștesc brusc.

Nu am mai mers de mult cu trenul și nu mi-am mai luat bilete din gară, înaintea plecării trenului. Ce bine că digitalizarea a ajuns și la Brașov!

Iau biletele și ne îndreptăm spre panoul care anunță plecările. București- linia 1. Panoul electronic seamănă cu cel din aeroport. Încă o revelație veselă. Târâm bagajele până la linia întâi, prin pasajul întunecat și cu miros de urină. Aici modernitatea încă nu a ajuns, nu merge subteran.

Și ne așezăm pe o bancă, în așteptarea acelui moment magic când trenul apare la orizont și e un punct diluat și roșu, apoi devine o lăcustă tot mai mare care se oprește brusc. Îmi vine în minte peronul gării de acasă, când plecam la facultate și tata mă ducea la gară cu bagajul. Gara era plină de studenți și părinți și era o gălăgie veselă intermitentă, pe care o acoperea vocea operatoarei, prin stație. Se făcea brusc liniște pentru că un an de zile banda cu vocea fluctua sonor așa:

–Trenul de călători 1425 din direcția Bacău cu oprire în stațiile Adjud, Mărășești, Focșani, Râmnicu-Sărat sosește în stația Buzău la linia 2 și pleacă în direcția Mizil, Ploiești Sud, București Nord. Trenul are în componență 8 vagoane și începe cu numărul 1 bis după locomotivă.

Informațiile generale erau strigate cu voce tare, în timp ce acelea cu adevărat relevante erau spuse în șoaptă, ca și cum un mare secret al CFR-ului urma să fie dezvăluit nouă, celor de pe peron.

Mulțimea tăcea brusc și alerga bezmetică în toate părțile, neștiind dacă ce au auzit era corect sau doar proiecția minții lor. Începeau să se întrebe unii pe alții, gesticulând cu bagajele în aer:

-Nu vă supărați, ăsta e trenul spre București? La ce linie a zis că trage?

Tata zicea mereu: să nu îți vină să faci ca Gabriel Dorobanțu?! Să îți fie frică de chefereul român? Și râdeam amândoi, că niciunul nu uitase cântecul care ne obsedase prin tâmpenie ani la rând la radioul din bucătărie: hai vino iar în gara noastră mică, privește-mă să vezi cât mi-e de frică.

Urcăm în tren. Găsim imediat locuri, ușa glisează cu senzor, ne așezăm pe scaune din textil destul de curate, aerul condiționat face vara mai decentă. Am un mic fior că nu suntem în trenul de București, dar ridic privirea și văd afișaj la capătul vagonului: Vă aflați în trenul București Nord, numărul 1145, vagonul 2. Astăzi este 5 august, ora 15:30. Temperatura la exterior este 37 de grade. Temperatura la interior este 26 de grade.

Incredibil, îmi zic. Asta da sincronizare cu modernitatea. Nu mai bâjbâi aiurit prin tren, verificând în ce vagon te afli. Mai știi și data și ora și temperatura. Stând pe scaun afli fără stres că ai plecat din Brașov la ora x și ajungi la București la ora y.

Încântată, mai ridic o dată privirea. Suficient cât să citesc această informație pe afișaj:

-Următoarea stație: Cluj Napoca.

-Eu, când voi fi mare, mi-aș dori mult să merg la New York și să stau o săptămână, zice tatăl.

-Eu, când voi fi mare, mi-aș dori să văd Canada, să merg la make-up artistul pe care îl urmăresc și să îi cer o ședință de make up doar pentru mine, zice Copilul Mare.

-Eu mi-aș dori să devin vânzătoare la Auchan. Să văd multă lume, să vorbesc cu multă lume. Și noaptea să fiu pompieră, cu Mihăiță, care va fi soțul meu și șeful meu. Vom merge cu mașina noastră de pompieri toată noaptea. Dar parcă văd că nu o să fie foarte greu să fac toate astea, că vom avea mulți copii și eu nu o să am timp de nimic.

Eu le servesc supa în farfurii și parcă văd că nu o să-mi doresc nimic altceva când voi fi mare.

Am deja bentiță de Vampirina. Mai am nevoie doar de rochie, aripi, pantofi, mănuși și dinți de Vampirina si gata, sunt completă.

Ne ținem de mână pe stradă. Aud vești proaste:

-Astăzi Darius l-a împins pe Matei cu tot cu scaun și Matei a căzut pe jos, s-a lovit, aproape și-a rupt ochelarii. Apoi i-a dat un pumn în față lui Cătălin, care și-a mușcat limba. A mușcat-o apoi pe domnișoara Alexandra și i-a zis: te arunc pe geam de nu te vezi! Apoi i-a zis doamnei Mari, care îl întrebase: Darius, ce înseamnă asta?!, deci și ei i-a zis: ia vezi, că te arunc și pe tine pe geam de nu te vezi!

Sunt șocată. Copilul Mic mă privește:

-Dar am și o veste bună.

Ce veste mai poate fi bună după faptele acestui Greuceanu fără reper? Mă uit la Copilul Mic și aștept:

-Vestea bună e că Darius a mâncat astăzi tot din farfurie.

Urcând spre etajul patru, înoți ca salmonidele în amonte printre bătrâni care coboară încet, ocupând toată scara. Nu te observă, nu îți fac loc, au dreptul la scară mai mult decât tine. Privesc preocupați și îngândurați și nu dau doi bani pe urma de tinerețe care mai flutură pe umerii tăi vioi. La etajele inferioare ai văzut cum hoarde de alți bătrâni stau pe scaune, stau în picioare, se ceartă, tac stoic, privesc în gol, privesc la lifturi. Lifturile nu merg. În Policlinica Titan e ca în salină, o vreme se auzea în întunericul bacterian zgomotul înfundat pe care îl fac corpurile metalice grele în cădere. Erau lifturile, cu liftiere dictatoriale în ele, gata de atac și expulzare a oricărui bolnav neascultător. Apoi un lift s-a stricat și aplombul nevricos al liftierei eliminate s-a mutat în doză dublă în cealaltă, rămasă activă. După o vreme a cedat și ultimul lift și o tăcere de fabrică în abandon s-a instalat în policlinică. Acum scările sunt singura cale de acces la doctori din etajele superioare. Cozi imense de bolnavi indică eficiența cabinetelor mici cu uși de termopan, pe care stau lipite toate afișele și informațiile lumii, programul peste regulament, reclama la antidepresive peste program, reclama la Corega peste antidepresive, NU INTRAȚI NEINVITAȚI peste Corega, NU MAI SUNT FONDURI peste NU INTRAȚI NEINVITAȚI.

Continue reading →