Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Continue reading

Păsări la dans

Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată. Continue reading

Arii pe Instagram

Dacă ar putea, pianul și-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită și acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în liniște și praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creație și face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare și se cutremură sub forța compoziției. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparțin opere cu o paletă largă de inspirație, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: ‘Mica Sirenă și piesele de lego’, ‘Mama melcului, iarna’, etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare și la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulți decât ea, deși și-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înțelegem! Ce știm noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deși postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăși și dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează? Continue reading

Ce a fost, cum a fost

Ce făceam în ianuarie? Ce făceam? Îmi fâlfâia sufletul ca o perdea în curent, așa cum pățesc mereu când 31 decembrie se face 1 ianuarie. Mi-e deja dor de ce a trecut, mă gândesc cu inima strânsă la ce va veni, mă întreb dacă nu am ratat ceva, dacă asta e tot, dacă nu mai bine eram în altă parte și nu unde sunt acum. Apoi ianuarie și-a intrat în ritm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu m-am mai gândit prea mult la ianuarie, nici ianuarie nu s-a gândit prea mult la mine.Ce o fi sub zile, sub suprafețe, nu știe nimeni și sperăm că ceea ce vedem e tot, că nicio surpriză nu se strecoară neobservată pe sub tălpile noastre. Iarnă, copii, puțină zăpadă albă, școală, grădiniță, multă zăpadă neagră, Pipera sub troiene de jeg și fețe încruntate de corporatiști preocupați de soarta managementului de peste țări, de deadline-uri, de pregătirea quarter-end-ului.

În februarie mă îngrozeam că înaintez frenetic spre momentul de care toți se leagă, pe care eu l-aș fi lăsat să treacă neobservat. Un fel de Revelion al vieții mele, cu bilanțuri, meditații, rezoluții, frustrări, revoluții. Gata, s-a dus tinerețea, îi auzeam. Lasă, că nu e așa rău, o să vezi, îmi ridicau fals moralul. Atunci de ce vorbim despre asta dacă nu e așa rău? De ce trebuie să fie ăsta un prag? Cât mai am? Asta a fost tot ? Ceea ce am ratat chiar este important sau merge și fără? Ce am reușit să fac e esențial sau e ceva ce toată lumea obține, fără mare efort? Ce aș fi făcut în plus, dacă mă iubeam mai mult și aveam altă fire? Continue reading

Decolteu la subraț

Nu ești nici foarte tânăr, nici bătrân și încă și se pare că tinerețea e ca niște plete pe care le dai pe spate, nu le tunzi. Trec într-un plan secund, dar nu dispar. Însă cât te amăgești tu mare lucru nu s-a schimbat față de anii când îți creșteau mușcate direct din suflet, universul casnic se golește și acele extensii ale cuibului: mătușile, tantile, doamnele, domnii, nea’ii care îți umpleau spațiile sociale și se învârteau în cerc domestic pe deasupra nevoilor tale, au dispărut. Agenda telefonului e un cimitir digital și felicitările de Crăciun rămân în rafturi pentru că nimeni nu mai locuiește la adresă și nici nu se mai bucură de efectul magic al unui plic alb în cutia poștală.

Acești eroi de praf care făceau giumbușlucuri la petrecerile din sufrageria ta și aceste babe monumentale care îți umpleau cămara de dulcețuri speciale și îți trimiteau găini de țară gata pregătite și mere cu pete și nuci în coajă și haine de lână și fețe de masă cu cusături de mână au plecat ca păsările spre țările calde. Nu îți smulgi părul din cap și nu urli, dar rămâi cu sufletul întărit de un apret amar, ca draperiile CFR care nu se mișcă, doar ecranează ca niște bucăți de tablă.

Am rămas cu multă lână pe care nu are cine să o mai transforme în rochițe și căciuli. Am căutat pe siteuri de handmade pe cineva dispus să le lucreze. Nu merită, mi s-a spus. Nu lucrez cu materialul clientului, a susținut cineva.  Am închis firma, mi-au scris unii. Am mers la o mercerie și am rugat-o pe vânzătoare să mă anunțe dacă află de vreo clientă dispusă să lucreze contra cost pentru cineva. Și am știut că nu o să mă sune nimeni.

A doua zi mă sună un număr străin. O voce sigură, fără raluri, mi-a spus cu multe cuvinte corect folosite contextul în care a ajuns la numărul meu. Da, da, e dispusă să lucreze pentru mine, la comandă, cu materialul meu. Îmi anunță programul pe care îl are în perioada următoare și prezintă expertiza în materie de pulovere și mileuri. Ani lungi de experiență, un CV impresionant și o tenacitate care ar trezi fiara HR din șeful meu chiar și la 3 dimineața. Pare de o vârstă incertă, dar conectată la trenduri și nevoi contemporane în materie de tricotaj și instagram.

Rămâne să o sun cât de repede pot, să stabilim când am putea să ne întâlnim. Ajung acasă și strâng cu entuziasmul în ascensiune toate ițele și firele pe care le considerasem un tezaur muribund. Le sortez cromatic, pun copiii la treabă și eu țin sculul bine întins pe brațele amplu deschise, Copilul Mare trage firul ascultător și face ghemul, Copilul Mic se învârte simultan în mișcare de revolutie și rotație și încurcă ghemul. Lucrăm neobosit. Seara caut model de cardigan pe Instagram si Facebook.

A doua zi o sun. “Vă țin minte”, îmi zice și tonul ei sună victorios. Au trecut cam 20 de ore între convorbirile noastre, dar nu mă descurajez, la urma urmei bacteria uitării ne amenință pe toți și e bine să recunoști cu voce tare când uitarea încă nu te-a doborât, ca o validare a succesului. Adică o fi viața asta o adunătură de chestii care o iau la vale pe Panta Rei în ritm alarmant, dar eu țin minte! Memoria e o armă de supraviețuire când timpul te aleargă și te sperie, de după blocuri. Și în fața ei, uitarea se dizolvă ca bacteria sub antibiotic.

Doamna simte nevoia să facă minuta ultimei convorbiri, cea de ieri. O aștept. Stabilim unde și când să ne vedem, să aduc ți modelul și materialele.  

-Nu îmi luați măsuri?

-Nu. Sunt expertă, v-am zis. O să îmi dau seama imediat care sunt dimensiunile când vă văd. Dar aduceți un pulovăr care va vine, dar nu aveți nevoie de el, să îl am ca exemplu.

Fac tot ce îmi cere. Ne întâlnim. E o doamnă elegantă și rotofeie, pare jovială și estimez că are 70 de ani. Îi explic ce vreau, nu prea pare interesată, mă asigură că știe să facă orice, a lucrat absolut orice la viața ei. Ce vreți să facem? Un cardigan. Cardigan? Aha, da, știu și cardigan. Un fel de pardesiu subțire, așa. Ia arătați-mi poza pe Instagram. Da, exact. Am mai făcut pardesie așa. Culoarea lânii merge cu modelul, e veselă. Da, sigur vă ajunge. Nicio problemă. La cei 80 de ani ai mei am făcut de toate. 80??? Incredibil. 

Se bucură de compliment și drept răsplată îmi împărtășește din tainele meșteșugului greu de realizat:  vă fac așa, cu bandă ornamentală pe 12 ochiuri, pe fond de tricot pe dos. Și aici pe mijloc fac așa, pe 6 ochiuri pe fond de tricot pe dos. Pe ambele părți!

Îi spun că nu mă pricep, dar nu sunt pretențioasă. Îmi place orice, numai să fie aproximativ precum cardiganul din poză. Dar ea nu se lasă, stabilim toate detaliile, si cu ce voi purta cardiganul, si câți centimetri sa aibă manșeta, dacă îl voi purta cu cordon sau nu, cât de lung să fie. Nu cred să mai fie vreun detaliu neatins. Sigur, va ieși minunat! mă asigură și ne despărțim.

Peste trei zile sună din nou.

-Duduia Anita, sunt doamna care vă lucrează. Am sunat să vă spun că lâna e pe mâini bune, e în siguranță la mine. Să nu vă faceți griji, că nu ne cunoaștem și că poate aș fi vreo neserioasă. Să aveți toată încrederea, chiar vă rog! 

Și mă mai asigura o dată de reușita garantata a succesului, grație multiplelor cazuri de comenzi dificile cărora le-a făcut mereu față cu brio. Chiar și când clienta s-a îngrășat enorm în timpul efectuării comenzii. Sau când s-a cocoșat de la cifoză și nu i-a mai stat cum trebuia rochia pe spate.

O asigur și eu că nu îmi fac nicio grijă, că am toată încrederea.

Apoi viața fără cardigane își întră în cursul firesc. Alte mărunțișuri ne încarcă zilele. Brusc sună telefonul:

-Domnița mea, sunt doamna care vă lucrează. Vreau să întreb, că eu mereu întreb clientul, să nu existe discuții și să nu fac vreo prostie: ce grosime să fie manșeta?

-Nu contează, cum știți dumneavoastră că trebuie să fie grosimea unei manșete de cardigan.

O vreme nu mai aud nimic de la ea și nici eu nu o sun, să nu pun presiune. Nu am nicio grabă. Mă bucur mocnit că dau un rost ghemelor cu fire colorate pe care le-am moștenit.

Într-o luni dimineață sună telefonul. Aceeași voce clară, de secretară la Uniunea Scriitorilor, mă întreabă:

-Domnișoara Anuca, vreți să fie închis sau deschis pardesiul?

-Închis? Păi cum îl bag pe cap, ca pe o rochie?

-Da, așa mă gândeam și eu. Dar am zis să întreb, să nu fac vreo prostie.

Și o vreme lungă iar nu mai aud nimic de la ea. Am și uitat, aproape, dar mă ține alertă la imprevizibilul vieții Copilul Mare:

-Dacă pățește ceva, că doar are 80 de ani, tu nici nu știi unde stă. Adio cardigan culoarea somonului, adio și pulovărul de model. Poate în sfârșit te vei îmbrăca și tu cu chestii din vremea noastră.

Nu vreau să îi dau dreptate Copilului Mare, însă trece o vreme lungă până când Zâna Ițelor iată, mă sună. Nici nu am preluat apelul, că îi strig Copilului Mare:

-Mă sună că e gata cardiganul! Na, că n-are nimic doamna, e sănătoasă tun și n-o să rămân fără cardigan.

Și preiau apelul, auzind o voce calmă precum a roboatei Andreea de la Vodafon.

-Duduia Anișoara, sunt doamna care vă lucrează. Aveți un produs în lucru la mine. Vreau să vă întreb, ca să nu fac vreo prostie. Vreți și mâneci la pardesiu?

Continue reading