Muntele alb

Soarele ne încălzea mușchii spatelui tânăr, transformând apa sărată de pe piele în niște solzi moi. Ne topeam pe cearceaf, cu ochii în lacul amărui de sărat din care tocmai ieșisem, chemați și scoși cu forța, că altfel răcim. Ne păzeau doi părinți care citeau în continuu și ne preferau lângă ei, cuminți ca niște țestoase, la adăpost de pericol. Dar apa nu ne îneca, pe mine mă menținea la suprafață salvator, pentru că nu știam să înot, pe Tavi enervant, pentru că el știa să înoate, dar salinitatea apei nu îi permitea să facă scufundări. Trebuia să stăm liniștiți sau să plutim pe apă, ca să nu ne stropim în ochi cu sare unul pe celălalt sau pe alții din lac. Ne străduiam să ne distrăm, ocolind fără entuziasm bătrâni cu pielea ca o cortină uzată, tineri cu coloana strâmbă, copii cu pălărioare, toți veniți la tratament la Slănic, ca noi.
Diminețile le petreceam în salină, în beznă și frig umed și promisiunea că la ieșire, după masă, vom merge la ștrand ne făcea să rezistăm fără scâncete și să mai admirăm o dată statuile eroilor neamului, ciopliți în sare. Urcam la suprafață cu un lift primitiv și coșmăresc, paralizați de frică că nu vom mai vedea lumina vreodată, ci vom cădea în gol.
Partea cea mai frumoasă a zilei era mersul la lacul cu un ștrand improvizat, la picioarele unui munte înalt, alb. Lacul era în mijlocul stațiunii, la fel și muntele de sare pe care urcau uneori capre răzlețe, scăpate de acasă. După capre alerga câte un copil din sat sau câte un bărbat transpirat, gonindu-le să nu urce în vârf. Nici noi nu aveam voie să urcăm pe munte, oricât de fascinați eram de ideea de a privi lacul de sus, din vârf. La baza muntelui era o intrare îngustă, ca într-o peșteră. Căldura de afară se topea deja de la primii pași spre interiorul ei. Nu făceai 10 pași și te opreai în grilajul uneori porți cu lacăt, pe care era atârnată o tablă pictată, cu un INTERZIS roșu și categoric. Priveam curioși printre barele de fier ale porții-barieră. Vedeam direct în interiorul muntelui: un lac cu apă rece, închis la culoare și interzis oricărui curios. Nu e voie să faci baie în lac, e foarte adânc și are vârtejuri. Apa lui e înfiorător de rece și dacă te arunci în ea inima ți se oprește din bătut. În adâncul apei e un animal fioros care te înghite.
Toate aceste povești treceau pe deasupra capetelor noastre încinse de soare, când ne agățam cu mâinile de grilajul porții și priveam înăuntru apa lacului, luminată straniu de o rază de sus. Vârful muntelui de sare era ca un vulcan fără lavă, lumina intra prin el și lovea lacul ascuns în uterul lui rece. Era de fapt un munte gol, un munte-secret, un munte miracol. Se cheamă Grota Miresei, auzeam câte un turist cu vocea vibrantă. Aici s-a aruncat în lac, tocmai prin vârful găurit al muntelui, chiar în ziua nunții ei, o tânără care nu a vrut să se mărite cu cel pe care i l-au impus părinții. Ne îngrozea și ne atrăgea morbid povestea asta. În fiecare zi eram la grotă, cu mâinile prinse strâns de gratii, înconjurați de alți turiști care descindeau in stațiune în premieră și bifau din prima zi singurele atracții ale sătucului invadat de bolnavi în căutarea aerului salin. Voiam să știm amănunte despre povestea miresei dispărute tragic, dar părinții ne potoleau avântul întunecat, ceilalți nu știau nici ei mare lucru, bătrânii spuneau că e o legendă, nimic adevărat.
Stăteam verile zece zile în stațiune. Plămânii noștri urmau să arate că le priise tratamentul ultimilor ani. Amigdalele se trataseră doar respirând aerul sărat. Între salina din pământ și muntele de sare, pe la picioarele noastre copilăria cursese ca un râu subțire și sclipitor prin care trecusem dincolo fără să ne dăm seama. Eram de acum mari și pediatrii nu ne mai recomandau tratament la salină. Era ultima vară în stațiune și știam și noi asta, mâncam o înghețată pe marginea podelei de lemn a lacului sărat, tulburând apa cu picioarele. Ne uitam la munte fără să vorbim, când deodată s-au auzit țipete și oameni precipitați au trecut spre grotă. Mulțimea s-a desprins din toropeala verii și s-a îndreptat spre munte. Niște bărbați îmbrăcați în alb au strigat să nu se apropie nimeni. Urmau să descuie poarta. Am așteptat cu înghețatele în aer să vedem ce eveniment tulburase apatia stațiunii în care nu se întâmpla niciodată nimic. Peste o vreme, aceeași bărbați în alb au trecut din nou prin mulțime spre ieșire, purtând între ei pe o pătură bine strânsă un trup. Din pătura ieșea părul lung al unei fete, măturând pământul sărat din jurul ștrandului. Moartea trecea printre noi udă și grea, ieșită neașteptat din burta încuiată a muntelui de sare.
Acum câțiva ani am trecut pe acolo. Lacul e acum o piscină supraetajată cu parasoluri cu reclamă și muzică tare. Dar mi-a fost greu să o găsesc, pentru că muntele alb după care mă uitam ca să identific lacul nu mai există. O baltă mică plină de noroi, asanată, în care se scăldau niște purceluși, e un fel de indiciu înșelător că acolo a existat un lac ascuns care odată ne încorda de spaimă mușchii spatelui nostru tânăr.

 

 

Hold up la bazin

El duce Copilul Mic la înot, eu îl iau, când merg spre casă, de la serviciu.

De obicei las instrucțiuni clare.

De obicei, se respectă.

Haine de schimb, prosop, halat de baie, uscător de păr, papuci, cască, ochelari de înot. Știm, da? Nu mai fac inventarul. A, da, și abonamentul.

Uneori se uită ceva acasă, cel mai adesea abonamentul. Dar lumea o știe pe Copilul Mic și lucrurile se rezolvă cu îngăduință.

Merg grăbită spre bazin. E vânt puternic și un frig negru, profund, care îmi flutură părul chiar și pe sub glugă. Am emoții, sper că i-a dat fular. Acum trei săptămâni a adus-o cu părul ud, fără căciulă, doar cu o glugă largă. Când au intrat, șuvițele îi înghețaseră ca niște țurțuri și părul ei era muzical. Tușește și acum. Continue reading

Tăceri scumpe

Căldura adormise până și nucul. Stăteam toți pe scaune și nu vorbeam, toropiți de căldură, simțind doar degețelele copilului pipăindu-ne umerii și trecând de la unul la altul. Tocmai se întorsese cu tata de la magazinul din sat, unde oricât de proastă ar fi fost marfa, mereu se găsea ceva interesant de luat. De data aceasta copilul se întorsese cu mâinile aproape goale, nicio jucărie sau bomboană, doar o rolă mică, portocalie, cu cifre pe ea, căreia căldura verii nu îmi dăduse agerimea să îi aflu sensul.

-Mâncăm? a întrebat mama retoric.

-Mâncăm, a confirmat tata.

Stăm cu mâinile înnodate pe piept și nici unul nu simte vreun imbold să se miște.

-Du-te tu și pune masa, îmi zice mama. Și pune și față de masă.

-Nu mai pun, masa e de lemn, frumoasă, nu mai pun față de masă.

-Pune domnule față de masă când își spun!, țipă mama la mine. Ce, suntem la voi acasă aici, să stăm ca sărăntocii?

Acum îmi sare mie țandăra. Nu stăm ca sărăntocii dacă nu vrem să punem covoare pe jos. Ba da, stăm! Ba nu, nu stăm.

Tata tace. Soțul citește, între noi. Copilul trece tot în tăcere de la unul la altul. O anunț pe mama, ca să răsucesc securea mai adânc în carnea războiului, că intenționez să renunț și la perdele.

-Da renunță și la ușă! țipă mama la mine.

Tata iese din tăcere și intervine, zicând că până și lui i se pare urât să stăm fără perdele. Cine naiba mai stă fără perdele în țara noastră?! Ne certăm cu o forță uimitoare toți trei, nici n-ai fi zis că acum trei minute abia articulam din cauza căldurii, sub nucul care a auzit multe de la noi.

Mama e cea mai energică, mă acuză de diverse, gesticulează și etichetează. Și eu la fel, ripostez și etichetez.

Abia acum remarc hârtiuța portocalie de pe fruntea mamei. Scrie pe ea 2,50 RON. Tata e mai reținut. Și el are o etichetă, pe un umăr: 5,50 RON. Mă uit mirată și la mine. Pe sânul drept am o etichetă portocalie pe care scrie: reducere 50%. Pe sânul stâng am alta: mostră, cereți informații la casă.

Cu cât suntem mai isterici, cu atât prețul nostru e mai mic. Te și miri că funcționăm așa bine la prețurile astea derizorii.

Mă întorc spre soțul meu, mirată că poate sta departe de discuția asta și poate citi impasibil mai departe. Și pe el se odihnește o etichetă portocalie: 22 RON. Nu a scos o vorbă și e cel mai scump.

Și în timp ce conștientizez ceva ce știam de mult, că tăcerea e de aur, văd cum degețelele copilului lipesc mai departe etichete portocalii din rola pe care a adus-o cu ea de la magazin: pe nuc, pe scaune, pe masă, pe pisică. Probabil chiar acum trei vânzătoare caută prin tot magazinul etichetarul lor cu prețuri gata imprimate.

(2010. Reeditata 2021)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pacea tufănelelor

O tăcere fină se așază între noi, ca pulberea dintr-o cameră în care ai dansat energic. Privim amândouă vaza de lut verde în care am înghesuit grădina de la Măgura, acum când s-a dat stingerea: ultimele tufănele contorsionate, rezistente la frig și singurătate, cu bănuți mici, ca niște pui de găină încremeniți într-o toamna eternă. Rezistă de zile bune și încă împrăștie prin cameră un iz amărui și sobru, ca mirosul din cămara de la Măgura, care a supraviețuit ani de zile celor care au plecat.
Tăcerea dintre noi nu avea cum să dureze mult. Pânza ei fină nici nu atinsese încă pământul, că o și aud pe Copil Mic:
-Ce portocaliu interesant au florile acestea!
-Da. Dar nu sunt portocalii. Sunt galbene.
– Ba sunt portocalii, dar hai să încheiem discuția aceasta, că nu vreau să ne certăm.
-Să ne certăm? Cum așa? Ce te face să crezi că ne-am certa din asta? De câte ori s-a întâmplat până acum să ne certăm?
-Ei, nu, dar știi cum e. Poate tu insiști că sunt galbene, poate eu zic mereu că sunt portocalii, apoi tu țipi, apoi țip eu, apoi tu îmi dai o palmă peste față, eu te împing, tu mă muști, eu…De aceea zic, hai să nu mai vorbim niciodată despre asta.
Îmi plac oamenii care omoară conflictul din fașă. Dacă s-ar fi gândit vreodată capii popoarelor anticipativ la consecințe când se contraziceau pe culoarea unei țări, manualele de istorie ar fi fost mai subțiri, niciun război de descris. Cât despre pace, ea nu preocupă decât pe hippioți și pe Copilul Mic.

Rotirea cadrelor în baltă

Startul a fost greu: Copilul Mic era foarte mic şi bazinul de înot prea înfricoşător, profesorul prea burtos, ba prea păros şi pielea ei prea sensibilă. Să nu o mai ducem, că nu mai vrea. Apoi a apărut Carmen, machiată precum Cleopatra a Egiptului chiar şi când făcea scufundări. Copilul Mic a vrut mereu la înot, nici urmă de frică. A plecat Carmen, am plâns toţi o vreme de dorul ei, dar a apărut Monica. Şi Copilul Mic merge cu mare încântare la bazin, vrea să doarmă la bazin, vrea să mergem zilnic la bazin. Îmi spune că face scufundări, că înoată foarte departe, în largul bazinului, că stă fără să se ţină de Monica, ba chiar fără plută şi aripioare. Mă minunez. Eu nu pot vedea nimic din toate aceste progrese acvatice, părinţii nu mai pot aştepta, ca pe vremuri, lângă uşa de sticlă a piscinei.

O ţin de mână strâns şi coborâm în grabă pe scări, spre vestiare.
– Azi trec la semiînaintaţi, îmi zice mândră. Mai ales că mai e puţin şi fac şase ani.
– Semiavansaţi, o corectez.
– Da, la ăia.
– Serios? Deja? Bravo! Dar Monica nu mi-a zis nimic. Şi nu e pe vârste, e pe aptitudini. O să vorbesc cu ea.
– Nu e nevoie, o anunţ eu, zice şi pleacă spre piscină, lăsându-mă confuză.

Trebuia să mă gândesc la asta. Puterea de autoconvingere e cam la fel de mare ca autoevaluarea pozitivă exagerată. Ar fi în stare să se ducă neinvitată la grupa celor de la nivelul următor, pentru că ea simte că a venit momentul unei promovări.

O aştept în faţa şcolii de înot şi dau cu piciorul în frunze, uitându-mă la ceas. E momentul să încheie ora şi cobor încet scările, pregătindu-mă de sauna care mă aşteaptă în timp ce o îmbrac. Deja mă aşteaptă, tremurând de frig cu ochelarii pe frunte. Pe lângă ea trece Monica, pe care o opresc să întreb cum stau lucrurile.

Urcăm scările, cu bagajul umed atârnat de umăr.
– Am vorbit cu Monica, zice că eşti foarte harnică şi curajoasă şi faci progrese mari.
– Păi eu ţi-am zis, zice ea plictisită.
– Înoţi fără aripioare, fără plută, continui eu să îi fac statuie din stropi de apă.
– Ţi-am spus!
– Însă nu este încă vorba de trecut la semiavansaţi. Mai stăm la începători o vreme, ca să înveţi perfect. Nu ne grăbim.
– Of, eu ţi-am spus că trebuia să mă laşi pe mine să vorbesc, zice ea iritată, cu privirea la paşii ei urcând scările.

Şi ascultându-i tonul, mi-e clar că până şi Copilul Mic a abandonat speranţa că eu aş fi în stare să negociez ceva, oricât de mic.