Ce faceți cu aceste panseluțe?

Între un sparanghel și o sfeclă mică, survolez din colțul meu situația. Directorul marelui muzeu încă vorbește. Vorbește de o oră și ceva și tot auditoriul îl ascultă, cu politețe vrăjită. Prin aer plutesc nume sonore în universul unor experți în artă modernă. Valerie, Marcel, Hans, Max trec pe deasupra noastră nefiresc și sumbru ca fluturii pe ger. Directorul sare de la una la alta, vorbește cu mândrie de tot ceea ce poți găsi în muzeul lui, de ce găsești la Viena, de ce găsești la Târgu Jiu. Apoi ne spune de pasiunea lui pentru ciuperci. Urmează încă o oră in care aflăm cum culege ciuperci, cu cine, de unde, cu ce mașină, cum s-a otrăvit o dată, cum s-a vindecat, cum le gătește, cum le conservă. Furculița lui străpunge aerul des, ca o sabie mică de care cuvintele totuși nu se sperie, altfel nu s-ar mai rostogoli așa sonor în jurul lui ca un roi de păsări.

Mă uit la ceilalți directori de muzee de artă. Două doamne care îl urmăresc cu politețe și încearcă mici întreruperi cu umor, scuturând ușor din cap, fiecare la capătul ei de masă. Nu au nicio șansă, poveștile lui se compactează între trupurile lor zvelte. Mă uit și la șeful meu. Ascultă și el cui politețe și întrerupe discursul cu întrebări despre avangardă, dar directorul marelui muzeu nu prea se lasă descurajat. Continuă cursiv despre pleurotus și Duchamp.

Suntem la cină. Chiar și în farfurii avem avangardă. Sparanghelul stă țeapăn lângă niște sflecle roșii mici, cu o creștere întreruptă, somonul pare să aibă o perucă din germeni de lucernă și o râu galben de sos duce viață în toate. Deasupra tuturor, ca o victorie a vegetalului nonconformist, plutesc trei flori de panseluță. Mă bucură mult întâlnirea cu ele, de parcă nu în seara aceasta, în farfuria aceasta s-ar sfârși strălucirea vieții lor discrete. Continue reading

Interzis

Trebuie să merg. Așa am fost încurajați la ședința de luni: să mergem. E un drept în care noi credem, trebuie să ne susținem cauza și astfel să susținem această minoritate care are nevoie de noi.

Încurajare. Nu obligare, desigur. Este interzis să obligi. Colegii se înfig în scaune, scaunele li se înfig în suflet. Unii tac sinucigaș. Tăcerea este clar un act de refuz. O categorie gălăgioasă susține că evident, trebuie să fim acolo, cu toți, în număr mare, dacă noi nu, atunci cine? E exact categoria care nici măcar nu are de gând să rămână în capitală în weekend. Apoi mai e o serie cuminte, dar nesigură, care riscă puțin, dar tot riscă: cei care spun că da, își doresc să participe, ar veni cu drag dacă nu ar fi avut deja planuri pentru week-end. Dar data viitoare, la marșul de la anul, sigur vor participa.

Și mai rămân doi care nu au zis nimic convingător. Eu și un coleg. Pe noi ne întreabă șeful direct: ne vedem sâmbătă la marș, da?

-Încercăm, răspundem noi cu voci albe, ca două stafii prinse în spatele școlii, la fumat.

Participarea înseamnă bilă albă. Unii au nevoie de bile albe mai mult decât alții. Eu sâmbătă aveam de gând să merg cu Copilul Mare la Obor să cumpărăm tull să facem fustă cu volane. Așa am promis de o lună. Dacă merg la marș, nu mai am timp să mă întorc acasă, să iau Copilul Mare ca să mergem la Obor. Dacă merg la Obor, nu mai am timp să trec pe acasă să las copilul ca să ajung în centru, la marș. Îmi fac zeci de planuri și strategii. Decid să merg și să iau Copilul Mare cu mine. Vom mărșălui fără zgomot, voi susține cauza unei minorități, șeful mă va vedea și nu voi avea parte de comentarii ironice sau acide pe tema aceasta în anul care vine. Continue reading

Donez costum arbitru

  • Ai același șef maxim patru ani. Deasupra unui șef e alt șef, care și el stă maxim patru ani. Piramida crește pe verticală precum coloana infinitului, cu noduri din patru în patru. Aste e bine, asta poate fi și rău, depinde de anduranța fiecăruia.
    E luni și e frig. Ne așezăm cu toții în sala de ședință și parcă suntem într-o catedrală goală. Vorbim în șoaptă și avem palmele reci, ca și cum am avea emoții. Oaie a intrat, cu haina pe umeri ca un director de la Contactoare. Mustața lui a făcut o pauză lungă, deși ochii ne vorbeau de mult. Pare să ne țină un discurs mut și privește insistent peste noi, apoi la fiecare din noi. Este un moment solemn, dacă te uiți la el din profil și nu găsești altă stare. Mustața începe să se miște ca un metrou când pleacă din stație:
    -După lungi deliberări cu soția, am decis că mă voi pensiona peste un an, nu peste doi, cum v-am spus mai demult. Asta înseamnă că mă voi retrage deci mai devreme de la post. Deci că îmi voi încheia mandatul cu un an mai devreme, deși poate mi-aș fi dorit să mai stau un an. O spun cu regret, îmi place în general aici, în ciuda corupției și problemelor, chiar daca e greu uneori să înțelegi cum lucrează oamenii pe aici. Dar am luat decizia să mă pensionez la timp, să nu intru în prelungiri.
    -E momentul să fac loc unui expert mai tânăr. Deși știm cu toții că experiența mea nu se mai găsește ușor în zilele noastre.
    Ce act de generozitate! Nu e ca și cum a fost forțat de un alt șef din capul piramidei să elibereze postul mai devreme. Donez costum de arbitru unui arbitru tânăr. Rog seriozitate. E-mailul ăsta intrase azi dimineață în inboxul nostru și nici nu apucasem să îl șterg. Tot un act de generozitate, exact ca al lui Oaie.
    Toți patru ne uităm la el. Și el se uită la noi, fluturând un zâmbet șters. Îmi vine să mă ridic de pe scaun și să fac roata în sala de ședință. Mă abțin cu eforturi mari ca fața mea să nu trădeze expresia relaxării profunde. Mă uit și la colegi. Diana pare brusc întristată. Hans a rupt un pix, din greșeală și jumătatea ruptă a făcut în locul meu o roată amplă peste capetele noastre. Clara a părut egala cu ea însăși, nu emoționată, nu impresionată, un poker face profesionist.
    Atât a avut să ne spună. Oaie s-a ridicat cu sentimentul omului care tocmai a dat o veste cu consecințe grele.
    Am ieșit pe hol și mi-am reținut în continuare orice expresie de bucurie de pe chip. Nu vorbim între noi, nu luăm temperatura sentimentelor fiecăruia, ca niște profesioniști. Nici măcar nu am cu cine să îmi împart bucuria.
    După prânz merg la baie să mă spăl pe dinți. Clara e și ea aici, se spală pe mâini și e rece și serioasă, cum o știu. Nu vorbim nimic și simt că mă voi bucura în singurătate de vestea de azi, fără să aflu ce cred și ceilalți despre asta. Clara deschide ușa și iese, dar se întoarce rapid și îmi spune pe fugă:
    – În caz că te întrebi, azi în ședință a trebuit să mă gândesc la măicuța aia jefuită acum doi ani ca să nu sar în sus de bucurie de pe scaun!

Poze pentru templul lor

Mă ocup de site-ul instituției. Ingrată treabă. Nu doar că nu am nicio libertate creatoare și șabloanele în care trebuie să intre plicticoasele texte sunt încăpățânate și îmi dau bătăi de cap, dar mai am de-a face și cu diverse capricii umane. Nu e muncă de IT-ist straniu, fixist și introvertit, e o sarcină pe care trebuie să o fac printre multe altele și nimănui nu i se pare importantă. Cu excepția momentelor rare când avem inspecție. O dată la patru ani. Atunci toți își amintesc că trebuie puse la punct diverse și printre diverse este și site-ul. Se constată că nu sunt trecute numele tuturor pe site. Punem și date de contact? Punem! După o săptămână decidem la fel de convinși că nu trebuie date de contact, doar adresa de e-mail a departamentului. Atât. Nimic personal. Nici nu trece o nouă săptămână că se dorește urcarea pe site a fotografiilor fiecărui angajat.
De aici începe un urcuș susținut pe un munte alunecos. Investesc foarte multă vreme, energie și putere de convingere să îi fotografiez pe cei 27 de angajați ai instituției.
Unii au vrut mai întâi să se tundă, alții să le crească mustața, alții să și-o epileze, alții să se vopsească, alții să le crească sânii, alții să se coacă face-lift-ul, unii să crească în grad, alții să nască, alții să se pensioneze. Doar câțiva au refuzat etern, definitiv și pe veci. Se temeau de poză ca aborigenii de moarte.
Când în sfârșit am reușit să îi fotografiez pe toți, sub amenințări necolegiale sau tandre, după cazi-am pus, am trăit și clipa înaltă a bucuriei inginerești: i-am urcat pe site, unul după altul, punând cuminte poza potrivită în dreptul numelui lor. Până și site-ul a fost cuminte și a cooperat, fără blocaje și întrebări repetate: sunteți sigură că vreți sa salvați poza? Abia atunci au început adevăratele lupte. Cele de putere, poziție și imagine și toate de culise. Cine e în capul listei. Cine e deasupra cui. Am început împerecherile. Din primăvară și până înainte de Crăciun am făcut permutări, împerecheri cu cap, strategice asocieri care să avantajeze pe toată lumea. Criteriul ierarhiei i-a scos din minți, pentru că unii considerau că sunt mai importanți ca alții. Mă sunau sau veneau direct la mine. Oaie intra cu căciula pe cap și haina pe umeri, fără nicio curtoazie. Dădea ușa de perete și întreba, cu o mină de revoluționar:
-Vreau să știu de ce e Hans în capul listei! Eu trebuie să fiu acolo. Am cea mai îndelungată experiență și sunt aici de dinaintea lui.
O săptămână rula criteriul vechimii. Cine a venit primul are dreptul de a fi șef de listă! Și urca Oaie, cobora Hans o treaptă. Nu !
Bine, atunci criteriul vârstei ? Adică cine e cel mai bătrân e în capul listei?
Nu!
Criteriul estetic ? Cine e cel mai frumos?
Nu!
Criteriul greutății? Cei corpolenți în vârf, slabii la coadă?
Nu!
Păroșii în vârf, cei cu pilozitate slabă în coadă? Uite, mustățile în vârf, cheliile la coadă.
Nu! Nu! Nu!
Nimic n-a fost bine. Oaie, deși slab și mustăcios, a vrut neapărat în capul listei. Dar nu putea, pentru că era unul mai tânăr și fără mustață, dar cu un grad mai mare, care s-a pozat în poziție de șef. El voia la rândul lui în capul listei. Au avut loc dezbateri. Ședințe. A durat multă vreme, într-o tensiune ascendentă, ca frigul care urcă încet la etaj.  Când au văzut că nu am o părere convingătoare și nu țin partea cuiva, m-au scos din ședință și s-au certat doar ei, între ei. Am petrecut ultimele zile ale anului între ghețari. Am plecat toți acasă să serbăm Revelionul.
Pe 3 și 4 ianuarie nu s-a vorbit de poze și site-ul a rămas neatins.
Apoi a venit o depeșă de la șefi că urmează o mișcare de uniformizare informațiilor de pe site și e mai bine să nu punem poze personale.
Anul începea bine. Pe hol a fost o tăcere ca în acele secunde finale dinaintea momentului când fotograful apasă pe buton și expresia pe care o ai atunci va fi și expresia cu care te vei lipi definitiv de hârtie.

Vă fac legătura

Deschisesem geamul, închisesem ușa. Suntem în 2013 și am în sfârșit ușă la birou. A plecat doamna consul care susținea că nu avem nevoie de uși, mai ales unii din noi. Că transparența e mai importanta decât frigul și că un pulovăr în plus e o cărămidă la temelia integrității. Am deci ce să închid. Mă așez pe scaun și citesc un e-mail complicat, despre un festival care ar putea avea loc, dar nu e sigur și ar putea fi internațional, dar e mai ales local. Sună telefonul. Răspund cu vocea mea de birou cu ușă, privind pe fereastră. Nu am voie să stau mult cu ușa închisă, ar deveni suspect. De aceea îmi doresc ca această convorbire să fie scurtă.
-Ați sunat la Departamentul de Cultură și Media. Cu ce vă pot ajuta?
O voce de bărbat mă ia cam tare:
-Alo? Cini sunteți dumneavoastră?
Repet numele meu și  numele departamentului. Mai convins, bărbatul continuă, se simte totuși pe un teren mai sigur decât părea inițial:
– Ia ascultați aicișa, doamnă de ce v-am sunat. Să vă explic. Am întâmpinat de curând o situație bizară și puțin chiar ciudată. Io mă numesc Scurtu Gheorghe și sunt din Măcin. Ați auzit de Măcin ?
-Încă nu, dar nu o să se mai repete. De azi înainte o să știu de Măcin.
-Așa. Măcin e un sat, nu diparte de Carcaliu. Probabil nici de Carcaliu n-ați auzit, da nu-i nimica. De ce v-am sunat eu, doamnă? Mă numesc Scurtu Gheorghe și mama mea, în etate de 85 de ani, e de cinci ani paralizată la pat. Bine, nu stă chiar toată ziua în pat, e paralizată pe partea stângă, ba nu, mint, pe partea dreaptă și se mai mișcă, duce lingura la gură dar o bâltâcâie, merge așa, ușor pe lângă perete, cu baston, sta în fund, mă scuzați, și de-astea. Da de când s-a îmbolnăvit, când vorbește, se bâlbâie. Acuma, io de ce v-am sunat? Iaca, doamnă : de când s-a îmbolnăvit, are așa, niște previziuni. Premoniții, ca să le zic așa. Ei, și când o apucă premonițiile, nu se mai bâlbâie. Așa se manifestă la ea, nu știu, nu interpretez, că nu-s Dumnezeu. Ei, și acum vreo doi ani, când a dat la televizor ca s-au furat tablourile din Olanda, îi zic: ia uiti, bre, nenorociții ăștia au furat tablourile la oameni și cică le-au ars. Mama de colo, se ridică brusc în capul oaselor și, fără nici o bâlbâială, zice așa, de m-a și cutremurat: nu le-au ars, ascultă la mine. Tablourile nu sunt arse. Or să le găsească, dar până or să le găsească or să le scoată și pe nas ălora de le-au furat. Ei, și n-am mai luat-o-n seamă pa mama și a trecut timpul. Și ieri de-o zi, așa, din nimica, nici nu vorbeam de tablouri, mama zice fără bâlbâială: tablourile sunt la cuscru! Poftim!
-Care cuscru? întreb și eu, luată de firul narativ care se desfăcea de pe ghem.
-Cum care cuscru!? Că doar nu al meu. Cuscrul la unu din hoți. Eu de-aia v-am sunat. Să vă dau acest indiciu, ca să sunați pe procuror și să-i spuneți. Nu ziceți cine v-a zis, ziceți decât :cuscrul. Și or ști ei ce să facă mai departe. Ca doar câți cuscri pot să fie? Unul din hoți a copilărit cu mine aicișa, e tot din Măcin, de-aia mă și mir un pic sincer că n-ați auzit de satul ăsta, când era mic, era băiat serios, s-a prostit acuma, mare, copilăream la bunic’su în livadă, e chiar gard în gard cu noi și bunic’su avea o livadă pă partea dreaptă, acuma nu mai e, dar are alți pomi, numai că nu mai e livadă. Ei, și ăsta e deci unul din hoți. Primarul are o fată și e măritată cu un frate de-al hoțului, ăsta, leat cu mine care am copilărit eu cu el. E deci un cuscru. Și în fine, eu pot să vă mai ajut, dar să nu ziceți după aia că de unde, ce și cum. Deci eu atât vă zic : cuscru! Dați mai departe!
Ascult, cu ochii la ușa mea care stă închisă de ceva vreme. Ar fi cazul să o deschid cât mai repede.
-Bine, mulțumim de informație. O să transmit departamentului de poliție informația aceasta. Va mulțumim mult că ne-ați sunat.
-Bine doamnă, eu atât am avut de zis.
Și a încheiat repede:
-Aceasta informație de-ați utiliza, eu tare mult m-aș bucura.
Pe fundalul acestui accident liric, închid telefonul. Merg imediat să deschid ușa. Mă așez din nou pe scaun și decid să formez la departamentul de poliție. Data trecută îi sunasem să le spun că cineva, un inventator, vrea să facă plângere că i s-a furat proiectul aparatului de făcut timp. Acum, informația pare mai solidă. Ezit o clipă, totuși sun. Le spun totul și aștept. Urmează o tăcere ca o ușă de birou și în timp ce aștept ca cineva să râdă în hohote sau să mă certe nervos că sun cu asemenea amatorisme, vocea asistentei de la poliție mă aduce cu picioarele pe pământ:
-Cum naiba nu ai auzit de Măcin?? Am învățat și la școală! Relieful lui cuprinde trei forme de relief importante: munte, și anume Munții Măcinului, câmpie și luncă, și anume Lunca Dunării!