-Bine, sunt de acord. Mă înregistrezi când citesc mesajul, dar vreau în sala de ședințe. Nu la mine în birou. Să fie cu ceva decor. Să vii să compui un decor.

Din ce compun un decor? Din roll-up și steaguri. Roll-up eu nu am, trebuie să cer la Agricultură sau la Economic. Și toți lucrează de acasă, nu au mai trecut pe la birou de multă vreme. Între timp s-a schimbat și logo-ul instituției și nu mai avem voie să folosim materiale promoționale cu logo-ul vechi. Cu toate acestea, pentru că uităm sau nu comunicăm între noi, tot mai răsare câte un panou cu logo-ul vechi.

Cele mai multe roll-up-uri au temă agricolă, cel mult economică. Cu toate acestea, le folosim indiferent de eveniment, mesaj și context. Acum șeful trebuie să vorbească despre justiție. Sunt la birou, eu însămi revenită aici după multă vreme. Rătăcesc singură prin birourile goale ale colegilor, părăsite ca după o hiroshimă corporatistă. Fiecare are încă pe birou obiectele de acum un an, când am plecat. Cana preferată, poza cu familia, cu câinele, remindere-le din martie 2020, ultimul print, minuta ultimei ședințe. Sunt un arheolog care gravează printre relicve de dată recentă. Caut un roll-up care să se potrivească mesajului de astăzi pe care îl va transmite șeful meu. Iau eu îl voi filma.

-Să nu fie cu vaci! îl aud că strigă din biroul lui de la capătul culoarului și între noi doi e un ecou suav și serios, care face să vibreze particulele de praf.  Nu am nimic împotriva vacilor, dar m-am săturat de ele.

Așa e. S-a cam exagerat cu vaca în ultima vreme. Cum nu era mai nimeni, niciodată, la birou, a rămas expus același și cel mai inofensiv roll-up, cel cu o vacă, niște lalele și logo-ul vechi. Șeful a făcut mereu eforturi să acopere cu corpul său logo-ul căzut în desuetudine, dar vaca apărea de fiecare dată peste umărul lui drept, de parcă ar fi păscut în spatele lui cât el vorbea în fața camerei despre justiție, drepturile omului, drepturile copilului, economie circulară, orașe inteligente. Lalelele la fel, scoteau capul în stânga lui.

Deci nu cu vaci, deși e agricol, nu cu logo vechi, deși habar nu am dacă avem și cu logo nou. Caut prin birouri. Ar trebui să începem filmarea cât mai curând, să fim gata la timp, înainte să înceapă conferința online. Nu găsesc ce îmi trebuie. Îl sun pe Andrei, colegul de la Agricultură. Continue reading →

Între un sparanghel și o sfeclă mică, survolez din colțul meu situația. Directorul marelui muzeu încă vorbește. Vorbește de o oră și ceva și tot auditoriul îl ascultă, cu politețe vrăjită. Prin aer plutesc nume sonore în universul unor experți în artă modernă. Valerie, Marcel, Hans, Max trec pe deasupra noastră nefiresc și sumbru ca fluturii pe ger. Directorul sare de la una la alta, vorbește cu mândrie de tot ceea ce poți găsi în muzeul lui, de ce găsești la Viena, de ce găsești la Târgu Jiu. Apoi ne spune de pasiunea lui pentru ciuperci. Urmează încă o oră in care aflăm cum culege ciuperci, cu cine, de unde, cu ce mașină, cum s-a otrăvit o dată, cum s-a vindecat, cum le gătește, cum le conservă. Furculița lui străpunge aerul des, ca o sabie mică de care cuvintele totuși nu se sperie, altfel nu s-ar mai rostogoli așa sonor în jurul lui ca un roi de păsări.

Mă uit la ceilalți directori de muzee de artă. Două doamne care îl urmăresc cu politețe și încearcă mici întreruperi cu umor, scuturând ușor din cap, fiecare la capătul ei de masă. Nu au nicio șansă, poveștile lui se compactează între trupurile lor zvelte. Mă uit și la șeful meu. Ascultă și el cui politețe și întrerupe discursul cu întrebări despre avangardă, dar directorul marelui muzeu nu prea se lasă descurajat. Continuă cursiv despre pleurotus și Duchamp.

Suntem la cină. Chiar și în farfurii avem avangardă. Sparanghelul stă țeapăn lângă niște sflecle roșii mici, cu o creștere întreruptă, somonul pare să aibă o perucă din germeni de lucernă și o râu galben de sos duce viață în toate. Deasupra tuturor, ca o victorie a vegetalului nonconformist, plutesc trei flori de panseluță. Mă bucură mult întâlnirea cu ele, de parcă nu în seara aceasta, în farfuria aceasta s-ar sfârși strălucirea vieții lor discrete. Continue reading →

Trebuie să merg. Așa am fost încurajați la ședința de luni: să mergem. E un drept în care noi credem, trebuie să ne susținem cauza și astfel să susținem această minoritate care are nevoie de noi.

Încurajare. Nu obligare, desigur. Este interzis să obligi. Colegii se înfig în scaune, scaunele li se înfig în suflet. Unii tac sinucigaș. Tăcerea este clar un act de refuz. O categorie gălăgioasă susține că evident, trebuie să fim acolo, cu toți, în număr mare, dacă noi nu, atunci cine? E exact categoria care nici măcar nu are de gând să rămână în capitală în weekend. Apoi mai e o serie cuminte, dar nesigură, care riscă puțin, dar tot riscă: cei care spun că da, își doresc să participe, ar veni cu drag dacă nu ar fi avut deja planuri pentru week-end. Dar data viitoare, la marșul de la anul, sigur vor participa.

Și mai rămân doi care nu au zis nimic convingător. Eu și un coleg. Pe noi ne întreabă șeful direct: ne vedem sâmbătă la marș, da?

-Încercăm, răspundem noi cu voci albe, ca două stafii prinse în spatele școlii, la fumat.

Participarea înseamnă bilă albă. Unii au nevoie de bile albe mai mult decât alții. Eu sâmbătă aveam de gând să merg cu Copilul Mare la Obor să cumpărăm tull să facem fustă cu volane. Așa am promis de o lună. Dacă merg la marș, nu mai am timp să mă întorc acasă, să iau Copilul Mare ca să mergem la Obor. Dacă merg la Obor, nu mai am timp să trec pe acasă să las copilul ca să ajung în centru, la marș. Îmi fac zeci de planuri și strategii. Decid să merg și să iau Copilul Mare cu mine. Vom mărșălui fără zgomot, voi susține cauza unei minorități, șeful mă va vedea și nu voi avea parte de comentarii ironice sau acide pe tema aceasta în anul care vine. Continue reading →