Vă fac legătura

Deschisesem geamul, închisesem ușa. Suntem în 2013 și am în sfârșit ușă la birou. A plecat doamna consul care susținea că nu avem nevoie de uși, mai ales unii din noi. Că transparența e mai importanta decât frigul și că un pulovăr în plus e o cărămidă la temelia integrității. Am deci ce să închid. Mă așez pe scaun și citesc un e-mail complicat, despre un festival care ar putea avea loc, dar nu e sigur și ar putea fi internațional, dar e mai ales local. Sună telefonul. Răspund cu vocea mea de birou cu ușă, privind pe fereastră. Nu am voie să stau mult cu ușa închisă, ar deveni suspect. De aceea îmi doresc ca această convorbire să fie scurtă.
-Ați sunat la Departamentul de Cultură și Media. Cu ce vă pot ajuta?
O voce de bărbat mă ia cam tare:
-Alo? Cini sunteți dumneavoastră?
Repet numele meu și  numele departamentului. Mai convins, bărbatul continuă, se simte totuși pe un teren mai sigur decât părea inițial:
– Ia ascultați aicișa, doamnă de ce v-am sunat. Să vă explic. Am întâmpinat de curând o situație bizară și puțin chiar ciudată. Io mă numesc Scurtu Gheorghe și sunt din Măcin. Ați auzit de Măcin ?
-Încă nu, dar nu o să se mai repete. De azi înainte o să știu de Măcin.
-Așa. Măcin e un sat, nu diparte de Carcaliu. Probabil nici de Carcaliu n-ați auzit, da nu-i nimica. De ce v-am sunat eu, doamnă? Mă numesc Scurtu Gheorghe și mama mea, în etate de 85 de ani, e de cinci ani paralizată la pat. Bine, nu stă chiar toată ziua în pat, e paralizată pe partea stângă, ba nu, mint, pe partea dreaptă și se mai mișcă, duce lingura la gură dar o bâltâcâie, merge așa, ușor pe lângă perete, cu baston, sta în fund, mă scuzați, și de-astea. Da de când s-a îmbolnăvit, când vorbește, se bâlbâie. Acuma, io de ce v-am sunat? Iaca, doamnă : de când s-a îmbolnăvit, are așa, niște previziuni. Premoniții, ca să le zic așa. Ei, și când o apucă premonițiile, nu se mai bâlbâie. Așa se manifestă la ea, nu știu, nu interpretez, că nu-s Dumnezeu. Ei, și acum vreo doi ani, când a dat la televizor ca s-au furat tablourile din Olanda, îi zic: ia uiti, bre, nenorociții ăștia au furat tablourile la oameni și cică le-au ars. Mama de colo, se ridică brusc în capul oaselor și, fără nici o bâlbâială, zice așa, de m-a și cutremurat: nu le-au ars, ascultă la mine. Tablourile nu sunt arse. Or să le găsească, dar până or să le găsească or să le scoată și pe nas ălora de le-au furat. Ei, și n-am mai luat-o-n seamă pa mama și a trecut timpul. Și ieri de-o zi, așa, din nimica, nici nu vorbeam de tablouri, mama zice fără bâlbâială: tablourile sunt la cuscru! Poftim!
-Care cuscru? întreb și eu, luată de firul narativ care se desfăcea de pe ghem.
-Cum care cuscru!? Că doar nu al meu. Cuscrul la unu din hoți. Eu de-aia v-am sunat. Să vă dau acest indiciu, ca să sunați pe procuror și să-i spuneți. Nu ziceți cine v-a zis, ziceți decât :cuscrul. Și or ști ei ce să facă mai departe. Ca doar câți cuscri pot să fie? Unul din hoți a copilărit cu mine aicișa, e tot din Măcin, de-aia mă și mir un pic sincer că n-ați auzit de satul ăsta, când era mic, era băiat serios, s-a prostit acuma, mare, copilăream la bunic’su în livadă, e chiar gard în gard cu noi și bunic’su avea o livadă pă partea dreaptă, acuma nu mai e, dar are alți pomi, numai că nu mai e livadă. Ei, și ăsta e deci unul din hoți. Primarul are o fată și e măritată cu un frate de-al hoțului, ăsta, leat cu mine care am copilărit eu cu el. E deci un cuscru. Și în fine, eu pot să vă mai ajut, dar să nu ziceți după aia că de unde, ce și cum. Deci eu atât vă zic : cuscru! Dați mai departe!
Ascult, cu ochii la ușa mea care stă închisă de ceva vreme. Ar fi cazul să o deschid cât mai repede.
-Bine, mulțumim de informație. O să transmit departamentului de poliție informația aceasta. Va mulțumim mult că ne-ați sunat.
-Bine doamnă, eu atât am avut de zis.
Și a încheiat repede:
-Aceasta informație de-ați utiliza, eu tare mult m-aș bucura.
Pe fundalul acestui accident liric, închid telefonul. Merg imediat să deschid ușa. Mă așez din nou pe scaun și decid să formez la departamentul de poliție. Data trecută îi sunasem să le spun că cineva, un inventator, vrea să facă plângere că i s-a furat proiectul aparatului de făcut timp. Acum, informația pare mai solidă. Ezit o clipă, totuși sun. Le spun totul și aștept. Urmează o tăcere ca o ușă de birou și în timp ce aștept ca cineva să râdă în hohote sau să mă certe nervos că sun cu asemenea amatorisme, vocea asistentei de la poliție mă aduce cu picioarele pe pământ:
-Cum naiba nu ai auzit de Măcin?? Am învățat și la școală! Relieful lui cuprinde trei forme de relief importante: munte, și anume Munții Măcinului, câmpie și luncă, și anume Lunca Dunării!

Mai încearcă tu și-mpinge vaca

  • Sunt în birou și privesc calculatorul ca pe un buchet de cabluri fără sens. Ușile sunt toate deschise, pentru că nu este permis să stăm cu ușile închise. Doar unii dintre noi își permit să uite de regulă. Și doar ei nu pățesc nimic. Eu nici măcar nu am ușă, pentru că biroul meu e pe un hol. Nu am ușă, nu am dileme.
    Cât mă uit absentă în calculator, să văd din ce colț să apuc ziua asta, îl aud pe hol pe domnul Oaie zicându-i Verenei:
    -M-au sunat de la reședință. A sosit vaca și nu poate să intre.
    Verena: Vaca?? N-are cum!
    -Ba are cum. E în fața porții și nu poate intra.
    -Tocmai am vorbit cu bucătarul și nu e nimeni la poartă. Stai să mai sun o dată.
    Verena ia telefonul și formează numărul de la reședință.
    -Mai sună o dată, da. Nu se poate să lăsăm vaca afară. Ne-o fură, insistă Oaie, ca un șef nerăbdător. Oaie chiar e șef. E consilierul secției agricole. E numele lui adevărat și are mustață și haină pe umeri. Seamănă tare cu Vaclav Havel ăn anii 80.
    -Alo, Marius? Am înțeles că a sosit vaca. Poți să te mai uiți o dată să vezi dacă a ajuns vaca?
    -A sunat la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb. Domnule Oaie, a sunat vaca la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb.
    Se întoarce către telefonul pe care îl ținea în palmă ca pe un obiect scârbos, de care ți-e silă: Willem, ai sunat la poartă? Aha. Cică nu, nu a sunat, îi spune Verenei.
    -Păi să sune, zice Verena, cu receptorul la ureche.
    -Păi să suni, Willem. Gata, ai sunat?
    Domnul Oaie către Verena: da, a sunat.
    Verena, către Marius: da, a sunat.
    Marius, în receptor, către Verena: gata, a sunat. Dau drumul la vacă. Da unde o punem?
    Verena, către Oaie: unde o pun?
    -Nu știu, eu trebuia doar să mă asigur că nu rămâne vaca pe afară. Că ne-o fură cineva.
    Marius către Verena: o punem în living și după aceea mai vedem.
    -Și cum o urcați pe scări?
    -O târâm.
    -Nuuu, că-i sare vopseaua. Cred! Stai totuși să întreb.
    Verena către domnul Oaie: nu îi sare vopseaua dacă o târăsc pe scări?
    -Îi sare, îi sare, cum să nu-i sară?! Nu o târâți! Or o iau în brațe, or o lasă la parter. Dar sigur nu trebuie târâtă pe scări.
    E vaca de rigips, în mărime naturală, colorată bălțat, pe care o expunem la evenimente cu specific agricol. Și mereu uităm unde a rămas la evenimentul anterior. Și pentru că nu am ușă, toate frânturile haosului lumii ajung negreșit la mine, ca niște lampioane plutind necontrolat.

 

Bucătăria noastră ca un câmp de luptă

-Sarea! Unde este sarea?

-Pe masă.

-Care masă? Nu o văd!

Uite-o, pe cealaltă masă.

-De ce dracu nu e niciodată pe masa care trebuie? Ce caută pe cealaltă masă, pe masa unde mănâncă nimeni? Când toți mănâncă la masa asta?!

Ma întind după sare și o pun pe masa unde mâncăm toți. O mână se întinde și ridică în aer ca pe un rege nou născut borcanul cu o sare imaculată, ca la Polul Nord. Particule fine ning fără zgomot peste o farfurie îngreunată sub un munte de carne în sos de roșii.

-E iodată! Avem pe masă sare iodată!! Neiodată nu avem? De ce trebuie să mâncăm sare iodată daca nu avem probleme cu iodul ? Mi se pare o tâmpenie ! Un abuz! 

Guri pline și suflete supărate se apleacă ritmic deasupra unei mese rotunde care ne unește pe toți, în pauza de prânz. Câteodată, masa care ne unește ne dezbină și rotunjimea ei se sparge în mici baraje de concepții care ne separă. O parte din comeseni susține că ne trebuie sare iodată, că nu degeaba ministerul a stabilit că populația trebuie să mănânce sare iodată. Pe partea opusă a versantului salin ceilalți văd în asta o decizie abuzivă care vrea să ucidă subversiv, prin exces de iod, populația sănătoasă. Stai liniștit la masă, mănânci ca să trăiești, dar mori fără să îți dai seama. Mesteci absent particule cubice de moarte, de dimensiune 0-2 mm.

-Trebuie neapărat să îi spunem doamnei Letiția să ne cumpere sare neiodată! Că nu e o avere! Continue reading

Primii patru ani

Doamna ambasador ne-a chemat pe toți la o ședință spontană. S-au pregătit și pahare de șampanie, în mod cu totul excepțional. Am intrat cu toții în sala în care cu greu intrăm cu toții. Albul pereților era mut. În sala de ședințe ni se pare mai sigur decât în alte camere că mii de alte urechi ne ascultă. O naivitate. Mii de urechi ne ascultă oricum, oriunde. Dar când avem o convorbire intimă sau dureroasă la telefon nu intrăm în sala aceea.

Doamna ne-a chemat acolo și ne-a spus, spărgând liniștea grea și așteptarea cu care ne învelisem, că  s-a confirmat noul post unde va merge când își încheie mandatul la București. Și ne-a spus și cine va veni ca ambasador nou.

O privim. Pare ușurată că ne-a spus asta, dar și mai ușurată este de faptul că viitorul ei are din nou culoare. Știe cam cum vor arăta următorii patru ani din cariera ei. Noi, localii, nu. Asta e loteria diplomaților. Schimbă postul din patru în patru ani și nu află decât destul de târziu unde vor merge. Iau cu ei parteneri, copii, câini, pisici. O nouă viață reîncepe pentru ei la fiecare patru ani. Pentru noi nu. Rămânem pe loc și ne uscăm. Facem aceleași memorandumuri de evaluare ani la rândul, schimbăm date în șabloane, alergăm după semnături, anunțăm oamenii că proiectul lor este aprobat. Așteptăm să ne vină șefi și diplomați noi, modificând permanent dinamica grupului. Continue reading