Tăcerea dintre apeluri

Noi aveam telefon în casă. De fapt, nu avea nimeni. Și oamenii nu simțeau nevoia să vorbească la telefon sau nu aveau cu cine, pentru că toți ai casei erau acasă. Pentru cei care totuși aveau motiv să comunice în afara satului de forma unui ou ochi, unind dorințele prin fire electrice care traversau copacii plantați la marginea drumului, existau Telefoane la poștă. În mijlocul satului trona o intenție sinistră de urbanizare: un bloc cu trei etaje, cu balcoane mici și cu două instituții la parter, Poliția și Poșta. La poștă puteai suna. O doamnă care nu semăna deloc cu mama întrupa o eleganțe rurală care o distanța de toate femeile de pe ulițe, tinere sau bătrâne. Era aranjată, machiată, avea cercei de plastic asortați cu bluza și avea unghiile date cu ojă. Reprezenta o instituție și vorbea cu publicul, chiar dacă publicul erau femei cu basma și mâini ruginite, bărbați cu șapcă descheiați la cămașă și copii ciufuliți.

Noi eram dintre cei care frecventam spațiul întunecat ca o peșteră al acestui ghișeu poștal de la parterul singurului bloc din Măgura. Mamaie nota conștiincios din timp pe hârtie ce trebuia sa anunțe sau să ceară când aveam să sunăm. Ardeam de nerăbdare să mergem la Telefoane, să vorbesc cu ai mei și mă bucuram când uneori avea nevoie de ceva, ca să pot să îi aud. Alteori nu avea nevoie de nimic și așteptam o săptămână întreagă să aud vocea părinților, când ieșeau din Dacia alb treisprezece, în curte. Mă învârteam în gol în așteptare, ca un motor fără ulei.

Avea nevoie de ceva, plecam. Ne îmbrăcam frumos, că mergeam în centru. Treceam pe lângă Dragoș cu aer important, eu urma să sun, eu urma să vorbesc, el nu urma să facă nimic, nici nu avea cu cine vorbi.

-Un te duci, Anamario? mă întreba cocoțat pe gard.

-La Telefoane, vorbesc cu mama și cu tata.

-Și eu am fost, ieri! striga el în spatele meu și minciuna aluneca prin gard ca o prună necoaptă și nu mă tulbura cu nimic pentru că orice ar fi fost, eu urma să sun acasă.

Ajungeam la drum, traversam cu atenție și intram în bloc. Era întuneric și amândouă tăceam și stăteam drepte, cu un nod în stomac, ca la doctor. Era coadă și alții așteptau ca și noi în spațiul foarte mic dintre geamul închis al ghișeului și singura cabina de telefon. Era un purgatoriu mut în care se auzea doar vocea celui din cabină, tot în întuneric, strigând în telefon:

-Da cu ce tren vii? Ești schimbul doi? Să nu uiți de balamale, ia mai multe, dacă găsești, că mi-or mai trebui și altă dată.

Nu exista nicio intimitate și toți împărțeam ca într-o biserică slujba și o poveste, asistam colectiv la nevoi și rugăminți și întrebări și liste de medicamente și cereri de prosoape și comenzi de săpun și anunțuri de boală și nașteri fericite. Cei mai mulți nu vorbeau la telefon cum vorbeau pe viu, păreau un telegraf grăbit și speriat care trebuie să comunice rapid, eficient, ceva esențial. Ieșeau extenuați din cabină, dădeau bună seara și plecau. Vocea telefonistei țipa nazal, trăgând nervos geamul ghișeului:

-Grigorescu! Nu răspunde, să știți. Dacă vreți să mai încercați trebuie să mai stați, acum iau pe următorul.

Și trăgea nervos geamlâcul înapoi, blocând accesul la cuvinte și la oameni. Noi rămâneam tot pe partea întunecată a tăcerii, ne uitam la ghișeul mut și la profilul telefonistei care se vedea prin geam. Depindeam cu totul de ea ca de un zeu și ea era calea către ai mei, către toți oamenii care trebuiau sunați.

Ne venea rândul. Telefonista se uita o secundă la mine și scotea niște cabluri din niște mufe roșii și le introducea în niște mufe albastre și gesturile ei categorice, continue, trasau o hartă stranie și comică, dar nu mă amuzam deloc pentru că unul din acele cabluri și una din acele mufe mă duceau la ai mei, era miracolul la care asistam cu ochii cât cerceii de plastic ai telefonistei. Eram terminată de emoție și așteptare și știam că trebuia să vorbesc scurt, fără să îmi caut cuvintele, cu ai mei, în auzul tuturor. Era ca o operație care urma să mi se facă în mijlocul unei piețe unde oamenii se opreau să mă privească. Mamaie mă împingea înăuntru și mă lăsa să vorbesc eu prima, dar să nu stau mult, că ne costă. Și așteaptă lumea.

Telefonul suna mult. Mă îngrozea gândul că nu va răspunde nimeni, că voi pune receptorul în furcă și voi merge spre casă ca un ghețar ambulant. Fiecare sunat era cât o arie amară și după el venea o clipă de tăcere și alt sunat și altă tăcere, cuțit după sare după cuțit după sare. Răspundeau. Cabina exploda de lumină și eu deveneam înaltă, mai înaltă decât telefonul agățat și decât cabina și decât Poșta, atingeam cerul cu creștetul pentru că vorbeam cu ai mei și vocile lor rostogoleau baloane mari de fericire care sufocau cabina.

-Vă iubesc, strigam și eu ca cei de dinaintea mea și teiubescul meu arăta ca o pasăre albă într-o peșteră fără lumină. Probabil nici nu făcea față distanței lungi dintre mine și ai mei și se pierdea pe drum, discuția se întrerupea și mamaie ieșea precipitată din cabină, bătând în geam telefonistei:

-Mai încercați, vă rog. S-a întrerupt!

Mai încerca, telefonul suna din nou, dar acum mamaie prelua convorbirea și anunța scurt, că ne costă și așteaptă lumea:

-Are nevoie de șosete noi și o căciulă subțire.

Plecam spre casă de mână cu mamaie, eu căram în spate luna și eșecul unei convorbiri neterminate, în timp ce în urma noastră o voce amenința în receptor:

-Să vii că trebuie să culegem porumbul! Ai auzit? Porumbul! Să nu carecumva să nu vii! Vezi, poate vii și cu Marcel!

 

 

 

La răscruce

Plouă de atâta vreme nesătul peste sat. Pământul doarme sub mici valuri ascunse și lucerna urcă deja în pomi de înaltă ce este, buruienile devin copaci și parcă și rădaștele s-au îngrășat.

Stăm la masa lungă de la leagăn. Tata vrea să vândă terenul de pe deal, de la Androni. Ultimul care i-a mai rămas. Nu prea sunt amatori, ne zice. E foarte mare și sălbăticit. Nucii și prunii nu mai sunt, nu găsești oameni să îl cureți și dacă o dată a găsit și au muncit pe rupte, hoții au rupt gardul si oamenii și-au făcut drum pe pământul nostru, au tăiat copacii care i-au interesat. Acum e o pădure nesuferită tăiată în două de o scurtătură abuzivă de ATV-uri.

Plouă. Mă gândesc la drumurile lungi din fiecare an când pleca tataie la Androni să culeagă prunele cu o căruță tocmită și stătea o zi întreagă și venea acasă seara cocoșat, cu un fel de tristețe prăfuită care depășea oboseala unei zile de muncă. Părea să privească înapoi la ce fusese înaintea lui, apoi înainte la ce avea să vină după el și prunii și nucii păreau o moștenire bogată și o povară. Mamaie, mai târziu, mergea la cules pe pământul de la Androni pentru că era o datorie, o  prelungire. Nu lași în voia sorții ce ți-a dat Dumnezeu și amintirea lui tataie zumzăia pe deasupra corcodușilor ca aripa stricată a unui înger.

Acum tata vinde pământul. Lumea așa cum era a dispărut și o alta sălbatică i-a luat locul, exact ca vegetația de pe terenul de la Androni. Nici tata nu e foarte bucuros. Scoate din nou niște povești vechi despre acea lume și le pune pe masă, așa cum facem cu ceștile de țuică fiartă cu margine aurită, de Crăciun. Îl ascultăm, deși am mai auzit poveștile și deși le-am mai auzit, nu le rețin bine niciodată pentru că nu sunt atentă, mie îmi place momentul, vocea lui, nu mă pot concentra la ansamblu.

Copilul Mare nu are organ pentru nostalgiile altora. Ca să ne scoată din tablou, zice ceva ce funcționează mereu la noi în casă pentru a antama o discuție:

-Pff, în ce hal miroase iar la noi în curte! E de la porcii Danei.

A funcționat. Tata schimbă registrul, iese din magic și intră in realism cum ieși dintr-o odaie și intri în alta.

-Da, e cumplit! Eu nu știu cum de nu se plânge Cristina, că e chiar lângă ea. Îți dai seama, dacă ajunge până la noi!

-Dar Biba nu se plânge?

-Biba? Dacă se plânge de mirosul de la porcii Danei? Păi n-apucă, ea se plânge de mirosul de la porcii lui Gică, din partea cealaltă.

Copilul Mare își pune ochelarii de soare pe vârful capului și încheie mica bulă în care ne-a băgat ca să ne salveze de la nostalgie:

-Deci practic Biba e la mijloc între rahații porcilor de la Dana și rahații porcilor de la Gică. Deci practic e la răscruce de vânturi.

Inventar

Nu înțelegeam multe din gesturile adulților care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înțeleg, pentru că gesturile lor erau mișcări ferme și sigure, toate aveau sens și deși părea că jucam toți într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înțelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna și câinele o privește îngrozit. Nu înțelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul și tărâțele în oala de borș și o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage și o ceartă și zicea: acruuu!

O mulțime de gesturi ștergeau granița dintre magie și practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse și mi se spunea “Tatăl nostru” când răceam. Mă duceau la grădiniță, dar îmi puneau ceva roșu pe mine. Crezând că așa vor sta lucrurile toată viața, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam și mă lăsam pe mâna lor. Continue reading

În așteptare

După ce trecea Paștele, o vreme lungă nu ne mai aștepta nicio sărbătoare mare pentru care să fremătăm. Ne consumam timpul dintre nopți jucându-ne după ce veneam de la grădiniță, în așteptarea vacanței de vară. Ne dădeam în leagăn, jucam Popa Prostul cu niște cărți desperecheate certându-ne pe reguli pe care le inventam ad-hoc, găteam frunze cu noroi și roșii furate din grădină, cu pielea lor caldă în sieste vegetale pe araci lungi. Hrăneam cinci păpuși, Dragoș pleca la serviciu cu mașina mea cu pedale, împotmolindu-se în iarba groasă din mijlocul curții, eu făceam curat, el aducea frunze de salcâm acasă într-o sacoșă de textil în care cumpăra mamaie mărunțișuri de la magazin. Cu acele frunze urma să cumpărăm mâncare pentru cei cinci copii, să luăm benzină pentru mașină și să fim bogați.  Venea și vacanța, fix la timp. Obosisem să mă scol devreme să merg la grădiniță. După serbare și o bucurie amestecată cu emoții în dimineți reci, care două trei zile ne amețea pe amândoi, urma o perioadă cu zile infinite, fără întreruperi, ca niște cercuri. Dragoș venea la noi în curte cu noaptea în cap și striga la geam să mă scol și pleca pe întuneric, cu luna în brațe. Îl conduceam ca să pot încuia poarta în urma lui și îi auzeam mersul spre casă, prin colbul nopții, cu muzica pietrelor tot mai ștearsă sub picioarele lui. Ziua rămânea la masă și ne așezam pe banca de lemn din bucătăria de vară, întrerupți din joacă, cu o omletă cu ceapă verde între noi, din care el mânca harnic, eu nu mâncam mai nimic.
Dar nu apuca să se instaleze banalul solar al vacanțelor, că urma târgul de Sfântul Petru și Pavel. Ne pregăteam intens. Scuturam pușculițele, așteptând cât mai multe monede să refacă drumul înapoi spre noi. Zăngănitul lor ne dădea speranțe nebune și nu înțelegeam de ce nu curgeau mai multe. Toate. Niciunul nu era dispus să își spargă pușculița. Stabileam ce urma să cumpărăm, cu cine urma să mergem, cât aveam să stăm la târg. Dragoș se lăuda că el avea voie să meargă singur. Va merge singur!
-Nu vii nici măcar cu mine?
-Nu, că tu vii cu mă-ta mare și eu trebuie să stau după voi. Pe mine mă lasă mămica să merg singur.
Mă durea gândul că nu mergeam împreună și că el avea libertăți mult peste mine.  Încercam să o conving pe mamaie să mergem cât mai devreme și să stăm cât mai mult. Ea insista că trebuie să mergem la biserică și stăm la toată slujba. Nu e nimeni la ora asta în târg. Ardeam de teamă că poate Dragoș nici la biserică nu va trebui să vină și pe el îl vor lăsa să meargă la târg dis de dimineață și să stea toată ziua.
Îmi imaginam cum va fi. Ce îmi voi cumpăra. Ce cadouri voi lua pentru mama și tata când vor veni, pentru bunica, mamaie și tataie. Mă dau în comedii sau nu?  Mă lasă să îmi iau bulgări de flori de porumb în sirop sau își aduce aminte că anul trecut mi-a fost rău și am vomat tot drumul înapoi spre casă? Cât vom sta? Cu cine ne vom întâlni?
Venea și ziua târgului. Mergeam trasă de mână, fără zel, la biserică, flancată de bunica și mamaie, două vestale care nu mă scăpau din mână spre cele lumești. Stam dreaptă în biserică, privind mereu înapoi spre ușa de la intrare, să văd când apare Dragoș. Biserica se umplea de oameni și slujba începea. Clopotele trăgeau a sărbătoare, femeile îmbrăcate cu hainele lor bune aranjau farfurii cu prăjituri și lumânări drepte îmi măsurau ca niște clepsidre nerăbdarea. Slujba era începută de ceva vreme când ușa se mai deschidea o dată și apărea capul lui Dragoș, ca un soare mic și ciufulit. Era îmbufnat și sta înfipt în mijlocul mulțimii, refuzând să facă cruci în momentele când ceilalți se închinau, sperând că revolta lui e vizibilă. Eu radiam de bucurie. Deci îl obligaseră să vină la biserică. Nu plecase la târg.
După slujbă trebuia să ne întoarcem acasă, să mâncam și să ne odihnim puțin. Timpul părea o roată cu zimți care trece prin carnea mea. Îmi imaginam că Dragoș se dă chiar în acel moment în comedii și mănâncă turtă dulce sau că nu mai e nimeni în târg, tot ce a fost frumos s-a vândut deja, poate chiar s-a încheiat totul. Cât așteptam pe treptele casei singura să apară un miracol care să întrerupă deciziile celor mari, intra pe poarta Dragoș. Părea liniștit și deloc interesat în ce se întâmpla în miezul satului, de unde vântul aducea către noi mici rafale de râsete și muzică, parcă din altă lume.
-Ai fost la târg? răsucea el cuțitul în rană.
-Încă nu, o aștept pe mamaie. Tu?
-Nu încă, zicea el plin de dezinteres. O aștept pe mămica. Eu m-aș fi dus fără ea, ți-am zis doar, dar m-a rugat s-o aștept, că ar veni și ea și să nu treacă singură pe lângă câinii lui Tilică. O  aștept, na.. și o duc eu la târg.
Nu prea îl credeam, dar nu spuneam nimic. Și ne mai foiam o vreme, mai priveam înspre inima satului de unde răzbăteau fuioare de muzică înspre noi tăioase ca niște cuțite și apoi plecam în sfârșit spre târg, cu bunicile în dreapta și stânga noastră, îmbrăcate de sărbătoare.
Urma să ne cumpărăm mingiuțe de hârtie colorată umplute cu rumeguș și prinse cu fir elastic, turta dulce, acadele, ochelari de soare, brățară de plastic, pistol de apă, inel cu piatră lucitoare, moriști de vânt.
Urma să ne dăm în comedii și să țipăm, văzând în trecere siluetele bunicilor noastre râzând.
Urma să vedem copiii din sat îmbrăcați cu ce aveau mai festiv și cu gurile murdare de acadele roz.
Urma să strigăm unul la altul ca să ne înțelegem peste muzica tare din târg, să ne umplem de praf șosetele de la colbul uliței unde erau așezate una lângă alta tarabele cu mărfuri, să ne comparăm cumpărăturile și cheltuielile.
Și urma să ne îndreptăm spre casă o dată cu strângerea tarabelor și uscarea soarelui, mânați de la spate de o boare răcoroasă bruscă și de nemulțumirea bunicilor care se plângeau de marfa proasta și neseriozitatea vânzătorilor, și de poleiala unei lumi apuse, în care ele se cufundau întorcându-și chipul spre trecut.

 

 

 

Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor.  Continue reading