Versuri în sanie

În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie ușa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer și zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram și eu și Dragoș treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineața trăgeau de mine mult să mă scol și când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheață la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cușca lui Țăndărică era un strat gros de alb și el dădea năuc din coadă, cu blana nemișcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna țipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer și mătura pe la spate zăpada din fața cuștii.  Continue reading

Pomenindu-ne unii pe alții

Când sunt Moșii de iarnă sau de vară, se pomenesc morții. Oamenii merg la biserică și asistă la slujbe și împart mâncare și-i pomenesc pe cei plecați. La noi in familie, cei plecați ne pomenesc mai întâi pe noi și apoi invers. Poate ne și înjură. Mi și-i imaginez stând pe coate la fereastra Raiului, înfometați și iritați, în timp ce ceilalți morți și-au primit pomana. Asta pentru că invariabil noi întârziem la biserică. Sau uităm esențialul acasă. Sau dacă nu esențialul, ceva tot uităm. Chibritele. Lingurița pentru colivă. Paharele pentru vin. Și niciodată nu ținem minte ritualul. Mereu ne trag de mânecă experții că suntem în urmă cu gesturile care țin de protocolul pomenirii: uităm să scoatem dopul de la sticla cu vin și efectul slujbei este egal cu zero. Așa ni s-a spus. Adică pomenirea nu mai e la fel când ai dopul pus la sticlă, practic dopul o blochează. În plus, nu bâțâim energic coliva atunci când se cântă ” veșnica lor pomenire”. Tata o lasă câteodată chiar în coș, nemișcată. Atunci cineva bine informat îi atrage atenția. Fără replică, tata se supune și scoate coliva din coș și o bălăngănim amândoi cu zel, ca niște pacienți cu Parkinson. În timpul acesta, morții noștri așteaptă, cu ochii pe fereastra aceea a Raiului care dă înapoi spre lume. Noi nici colivă nu facem, pentru că nu știm. Mama nu vrea să învețe, tata nu stie, eu nu am voie. Deci o face o vecină. Iar coliva nu se face o farfurioară. Se fac vreo patru. La biserica din satul nostru nu se mai omoară lumea să mănânce colivă. Le bagi cu forța pe gât niște paharele cu colivă. Dar tot vii înapoi acasă cu vreo trei farfurii jumate. Pictate cu ceara căzută de la lumânări. Continue reading

Transhumanța din bucătărie

Vara, timpul bolborosea ca apa de mămăligă, stropind fierbinte și nu puteai să stai în preajma lui. Zilele se topeau ca o pastă galbenă și când plecam cu ai mei la mare sau la Buzău sau în vacanță la Târgu-Jiu, speram să găsesc la întoarcere vara în curte, așteptându-mă. Nu mă aștepta niciodată și timpul nu ținea cont de mine. Veneam înapoi toamna, când ai mei începeau serviciul în oraș și eu grădinița, la Măgura. O prindeam pe mamaie în pregătiri. Relua acum traseul în sens invers față de primăvară, refăcând înapoi drumul obiectelor de la bucătăria de vară spre cea de iarnă. Ne mutam din nou în căsuța de aur, unde aveam să ne înghesuim toate trei, bunica, mamaie și eu. Mutarea dura o săptămână și mamaie o pregătea minuțios. Întâi se dezvelea groapa cu var, de sub cais. Ne învârteam pe lângă ea o zi întreagă și deși ne spuneau să plecăm la joacă în altă parte, sfârșitul zilei ne prindea tot lângă groapă, eu plângând că Dragoș mi-a aruncat o jucărie în ea, el ca un chimist cu mâinile în șolduri, uitându-se fix in marea de var:

-Stai, nu mai plânge ca proasta. Stai să vedem dacă o dizolvă!

Continue reading

Pere de jucărie

-Ooo, dar hai la noi, nu ne-am mai văzut de un car de ani!, ne întâmpina tataie pe toți, când intram pe poartă, deși cu trei ore înainte, când plecam toate trei la biserică, ne spunea: poate azi mai taie și popa din slujbă, poate nu stați toată ziua.

Șorțul lui bleumarin de tâmplărie și șapca erau lipite de el, ca niște copii vechi care nu îi dădeau drumul, ca în fiecare zi.

-Dă-ți și tu șorțul jos, că-i duminică!, îi răspundea mamaie la salut și micul alai cocoșat intra pe poartă. O gălăgie măruntă și voioasă începea. Și pentru mine, o bucurie ca o pată de zăpadă în aprilie, deși niciunul dintre musafiri nu venise pentru mine. Continue reading

Frații din cais

-Auzi, tu crezi că tanti Drăguța e sora lui Dumnezeu?, mă întreba Dragoș ex abrupto, când tocmai mă așezasem bine pe o cracă de cais unde mai erau câteva caise. Gata să cad de mirare, îmi țineam firea și mă prefăceam vag interesată de așa idee. De fapt, muream de ciudă că nu mă gândisem eu la asta. Dragoș avea mereu idei deștepte.

-Nu. Nu are cum. De unde până unde?

-Păi pe el îl cheamă Drăguțul și pe ea Drăguța. Sunt deci frați.

-Nu îl cheamă Drăguțul. De unde ai scos-o?! Îl cheamă Dumnezeu.

-Mă-ta mare cum îi zice? Nu Dumnezeu Drăguțul? Continue reading