Mă uit la coșul mare cu pomană care mă așteaptă sub nuc. Îi duc cozonac, friptură, mere, vin, pâine, legume, fructe, tort. E singura persoană care mai primește mâncare de pomană și chiar are nevoie. În sat nu mai sunt săraci care să aștepte cu nerăbdare zilele de sărbătoare când după slujbă se împart pungi sau castroane cu mâncare. Aproape că simt o jenă să trec pe uliță cu coșul mare, prin văzul tuturor, care vor ieși la poartă, mai ales Didina, să întrebe ce fac, ce am în coș, cui îi duc, la jegoasa aia? Ia mai dă-o naibii, ce atâta pomană? Ia să nu-i mai port eu grija, că se descurcă. Mai ales Didina.
Dar dacă nu o iau pe uliță, pe lângă biserică, cum ajung la ea? Drumul vechi, care trecea prin grădina mare din spatele casei și ajungea pe Cânepiște, pe lângă casa ei, a preotului și mai departe la gară, nu mai e folosit de când au dispărut pașii celor din curtea noastră și parcelele de pământ care fuseseră ale CAP-ului. Nu am mai mers pe acolo din copilărie. Ce-ar fi dacă aș lua-o pe acolo, într-un parcurs proustian și departe de ochii critici ai uliței. Iau coșul și mă îndrept spre gardul grădinii, crezând că nu mă vede nimeni. Mă vede Copilul Mic. Unde mă duc cu coșul? Vrea și ea.
Plecăm fără măcar să încerc o negociere, nu ar avea niciun sens. Deschid poarta grădinii mari, cu meri și gutui bătrâni, prin care ierburi înalte își fac de cap și devin liane care urcă zdravăn pe garduri, pe poalele copacilor, ajung glorios în vârf. Într-o mână țin coșul, de cealaltă țin Copilul Mic care se chinuie să facă pași mari prin lucerna crescută ca o adolescentă slabă. Nu vorbim, înaintăm cu greu ca printr-o zăpadă verde, înaltă, fără să vedem clar unde mergem. O întreb dacă nu ar vrea să se întoarcă acasă. Nu vrea. Mergem mai departe spre vale și mă întreb cum mai arată oare poarta din fundul grădinii, mai există? Are lacăt? Cum o descui? Continue reading