Minele întors

  • Eram tânără și scrisesem o carte. Plecasem de acasă și devenisem studentă la București. Nimic nu era cum îmi imaginasem și după ce patru ani doar la asta visasem, acum voiam înapoi în apartamentul nostru cu două camere, în patul făcut de tataie. Înaintam prin mulțimea de chipuri străine și profesori detașați și reci căutând măcar o pulbere din vechea rutină. Nu mai era de găsit. Un provizorat gri ca zidurile facultății mele îmi acapara toate formele de supraviețuire.
    Din toată lumea aceea, singurul care arata un vag interes pentru cei două sute de studenți care umpleau amfiteatrul și emana umanitate prin ochelarii cu lentile negre era profesorul de literatură veche. Era și decan și asta l-ar fi făcut și mai de temut, dacă nu ar fi avut un aer destul de degajat, ca și cum funcția ar fi fost o povară pentru el, nu un instrument suplimentar de intimidare pentru noi.
    Eram speriată și scrisesem o carte. Nu spusesem nimănui și refuzam să urmez sfatul lui tata, să povestesc la facultate despre asta, să dau câte un exemplar profesorilor. Cei mai mulți nici nu se întorceau dacă îi strigai, umblau învăluiți într-o indiferență de gheață.
    Nu eram deloc adaptată și pe nicăieri nu îmi găseam rostul. Nici printre prietenele de acasă, care și ele înotau în starea de nou ca să se prindă de un mal. Nici printre noii colegi care treceau pe lângă mine ca metrourile în direcții opuse. Și ca să mă prind și eu de un mal, m-am gândit să ies din păstaia invizibilă în care mă încuiasem. Mi-am făcut curaj și am scris câteva rânduri pe carte, apoi am pus data și am semnat. Am așteptat după curs și i-am dat profesorului cartea, înghețată de frică. A luat-o firesc, ca pe un covrig, dar a mulțumit și a plecat înapoi spre urgențele literaturii vechi, care nicicând nu îți dau pace. Am răsuflat ușurată că nu a angajat niciun dialog cu mine, eram prea terifiată de apropiere ca să pot răspunde decent unor curiozități.
    Am terminat facultatea, profesorii au rămas la fel, cei mai mulți colegi asemenea. Sentimentul inadaptării nu m-a părăsit complet niciodată, dar profesorul mi-a rămas cumva drag. L-am revăzut la licență. Despre carte nu mi-a spus niciodată nimic.
    A început adevărata viață și complexele profunde au săpat mai strașnic și la fel și dilemele, sentimentul inadaptării. Nu am mai scris de atunci, iar între timp capul mi s-a umplut de Excel-uri amenințătoare și armate de cifre care au ucis armatele de litere care mă ocupaseră în tinerețe.
    Într-o zi, am venit acasă ca în oricare altă zi. Am pus geanta în cuier, m-am descălțat, am lăsat cheia în ușă, ca să nu o uit a doua zi când voi pleca iar la serviciu. Am intrat în bucătărie și m-am uitat pe masă. Am crezut că nu văd bine. Nu mă aștepta o supă caldă, ci o carte veche, o cunoștință de pe alt etaj din mine, de care mă rușinasem ani de zile. Era cartea mea, din care nu mai păstrasem niciun exemplar. Am deschis-o și pe prima pagină m-am întâlnit cu cuvintele mele, tinere și speriate, mirosind a facultate acră. Rămăseseră acolo douăzeci de ani. Nu știu dacă profesorul citise vreodată cartea pe care i-o dădusem, dar o păstrase. Și murise singur, fără niciun urmaș. Iar cel care i-a vândut apartamentul și amintirile, a vândut și cartea mea. Doar îngerul cărților sau poate gestionarul obiectelor pierdute în univers îl inspirase pe soțul meu să caute pe internet, aiurea, într-o zi, numele meu și al cărții mele. Așa ajunsese la un anticariat online care vindea cărți cu autograf. Mi-a cumpărat-o.
    Nici nu știu ce m-a tulburat mai tare: gândul că profesorul și obiectele lui au refăcut circuitul vieții în natură, în malaxorul disciplinat al venirii și plecării sau întâlnirea neașteptată cu minele meu tânăr și neprăfuit, pe care l-aș lua de mână să-i arăt cum se face. Sau poate doar încăpățânarea unor obiecte de a se întoarce acasă, ca un câine care străbate mii de km și îndură foame, întuneric și frică doar ca să mai sară o dată în brațele stăpânului.

Anotimp de nuntă

  • Ne plimbăm prin parc în primele zilei ale toamnei. Soarele atinge moale creștetul auriu al Copilului Mic. Picioarele ei agită frunzele de pe jos ca pe niște găini. Frunze mari, speriate, sar în sus și te-ai aștepta ca sub ele să fie cuibare calde din care să ridice ochii bezmetici pui-frunzuliță. O țin de mână și îmi tot verific telefonul cu stânga, să nu ratez vreun apel. Am ieșit o fugă din casă, dar sunt în timpul orelor de serviciu. Sunt și în timpul orelor de mamă. Prioritățile vin rapid una peste alta și deja am un munte de obligații în față, l-aș răsturna și eu cu piciorul ca pe un morman de frunze-găini. Mă simt vinovată față de graba cu care o împing pe Copil Mic să se miște mai repede și să ne distrăm cu ochii pe ceas. Mă simt și un elev care trage chiulul de la ora la care poate îl va asculta.
    Copilul Mic vorbește într-una. E fericită și țopăie în mișcări de revoluție și mișcări de rotație și poartă ca o aură cea mai transparentă iluzie: aceea că are timp. De la distanță, așa pare. De aproape, habar nu are. Timpul ei e doar prezent și prezentul ei e infinit.
    Îi arăt frunzele uscate, soarele bătrâior și aprozarul cu mere, în depărtare.
    – În ce anotimp ne aflăm?
    -Toamna!
    -Bravo! Și ce urmează?
    -Iarna!
    -Da! Și ce e specific iernii?
    Copilul Mic enumeră încântată tot ce știe despre iarnă, apoi despre primăvară, despre vară. Îmi spune ce frumoase sunt toate și ce îi place cel mai mult să facă în fiecare din ele. Că iubește natura și străzile și mașinile și copacii și toți oamenii și mai ales bătrânii și tot Bucureștiul. Face o pauză. Trezește cârduri de frunze noi, cu piciorul, în mers. Apoi îi plac marea și cerul, munții, ciocolata. Fulgii de zăpadă și florile de primăvară și zmeura și prunele. Și anotimpurile. Iubește vara, primăvara, iarna, toamna, îmi spune și face o pauză. Reia rapid:
    -Și dintre toate, cel mai minunat anotimp ești tu.
    Îmi țiuie urechile. Declarația aceasta mă năucește, ca o supradoză de miracol. Copiii produc miracol, dar nu fac un pas înapoi să îi contemple efectul. Nici pe tine nu te lasă. Pentru că au așa de multe de zis. Și Copilul Mic are multe de zis:
    -Și îl iubesc și pe Mihăiță. Și vreau să mă căsătoresc cu el, că m-a întrebat și a zis ca vrea și el să fie soțul meu. Dar și mai mult îl iubesc pe Andi, dar el o iubește doar pe Dora. Si vrea să se căsătorească doar cu ea.
    Alerg pe scări între emoții. Acum o secundă îmi oferea curcubeie, acum mă aruncă în cascade de care mi-e groază.
    -Da? De unde știi că o place pe Dora?
    -Mi-a spus el.
    -Și Dora îl place?
    -Nu. De aceea aștept și dacă ea nu îl vrea, îl vreau eu.
    -Păi deja i-ai spus lui Mihăiță că te căsătorești cu el. Nu va suferi? Și Dora e prietena ta, nu se poate să îi iei posibilul soț. Daca îți place de Mihăiță, eu zic să rămâi doar cu Mihăiță.
    Încerc niște etică de bază, ca o marmeladă compactă. Are totuși efect, Copilul Mic tace brusc și probabil evaluează în gând posibilitățile. E bine că acceptă contraargumente, îmi zic. Și alung din cap orice gând. Doar nu se mărită mâine.
    Trecem mai departe prin frunze, în tăcere. Eu îmi verific telefonul. Încă nu a sunat niciun șef. Fata nu se mărită fără să mă întrebe. Să vezi că terminăm cu bine și ziua asta și cerul însorit ne sărută pe creștet.
     Ne apropiem de ieșirea din parc când Copilul Mic mă întreabă brusc și cu speranță în ton, ca pe un expert contabil care știe niște trucuri salvatoare:
    -Auzi, dar dacă faci pârț la nunta ta, nu se anulează nunta?

Noaptea, pe răcoare

Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri. Continue reading

Îngeri în pijama

-M-am rugat pentru tine, pentru tati, pentru sora mea, pentru mine, pentru Maia, pentru Paul, pentru România, pentru Franța, pentru Italia, pentru Germania, pentru Olanda.

-Bravo! Acum o să fim toți bine, toată lumea.

Cocoțată pe scara care duce la patul de sus, își dă o palmă peste frunte:

-Aaaa, am uitat să mă rog și pentru Europa!

Îi explic. Europa este o farfurie și pe ea se află, ca niște prăjituri, fiecare țară. Deci dacă te rogi pentru fiecare țară, te rogi de fapt și pentru Europa. Înțelegi? Da, sigur înțelege. Dar eu de unde știu? Știu eu, prind ocazia să închei ferm conversația.

E în pijama, s-a spălat pe dinți, trebuie doar să se mai culce. Dar acesta este cea mai grea acțiune, să se culce. Și ca în fiecare seară, trage de timp și spune ceva marcant la final, când tu ai stins lumina și ai vrea să te pleci, deci trebuie să îi răspunzi și nu mai poți să pleci.

-Sunt așa fericită că sunt aici, la voi! Când eram eu sus pe o steluță și așteptam să mă chemi în burta ta, mi-era teamă, că nu știam să ajung la tine, nu știam încotro să pornesc. Și Dumnezeu mă ținea în poală și m-a ajutat să nimeresc la tine.

Las lumina stinsă, să nu se vadă că nu mai sunt mami, m-am topit și m-am transformat în mirare mută. Nu e nevoie să vorbesc. Copil Mic zice mai departe, pe întuneric:

-Era bine acolo, dar eram singură și acum sunt așa de fericită cu voi și mi-e teamă să nu trebuiască să mă întorc iar pe steluță.

O iau în brațe pe întuneric. Stăm mult, pentru că nu pot să plec. Și când clădesc un răspuns cu aripi, demn de povestea ei de îngeruță, se desprinde și îmi zice:

-Auzi, ai zis cumva mai devreme că ai o farfurie cu prăjituri din Europa? Mi-aduci și mie? Dar vezi să nu te vadă tati, că zice că e târziu și că m-am spălat deja pe dinți.

Îngeroaica în pijama a redevenit copil.

Janis Joplin și căpșuni

Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Continue reading