Îngeri în pijama

-M-am rugat pentru tine, pentru tati, pentru sora mea, pentru mine, pentru Maia, pentru Paul, pentru România, pentru Franța, pentru Italia, pentru Germania, pentru Olanda.

-Bravo! Acum o să fim toți bine, toată lumea.

Cocoțată pe scara care duce la patul de sus, își dă o palmă peste frunte:

-Aaaa, am uitat să mă rog și pentru Europa!

Îi explic. Europa este o farfurie și pe ea se află, ca niște prăjituri, fiecare țară. Deci dacă te rogi pentru fiecare țară, te rogi de fapt și pentru Europa. Înțelegi? Da, sigur înțelege. Dar eu de unde știu? Știu eu, prind ocazia să închei ferm conversația.

E în pijama, s-a spălat pe dinți, trebuie doar să se mai culce. Dar acesta este cea mai grea acțiune, să se culce. Și ca în fiecare seară, trage de timp și spune ceva marcant la final, când tu ai stins lumina și ai vrea să te pleci, deci trebuie să îi răspunzi și nu mai poți să pleci.

-Sunt așa fericită că sunt aici, la voi! Când eram eu sus pe o steluță și așteptam să mă chemi în burta ta, mi-era teamă, că nu știam să ajung la tine, nu știam încotro să pornesc. Și Dumnezeu mă ținea în poală și m-a ajutat să nimeresc la tine.

Las lumina stinsă, să nu se vadă că nu mai sunt mami, m-am topit și m-am transformat în mirare mută. Nu e nevoie să vorbesc. Copil Mic zice mai departe, pe întuneric:

-Era bine acolo, dar eram singură și acum sunt așa de fericită cu voi și mi-e teamă să nu trebuiască să mă întorc iar pe steluță.

O iau în brațe pe întuneric. Stăm mult, pentru că nu pot să plec. Și când clădesc un răspuns cu aripi, demn de povestea ei de îngeruță, se desprinde și îmi zice:

-Auzi, ai zis cumva mai devreme că ai o farfurie cu prăjituri din Europa? Mi-aduci și mie? Dar vezi să nu te vadă tati, că zice că e târziu și că m-am spălat deja pe dinți.

Îngeroaica în pijama a redevenit copil.

Janis Joplin și căpșuni

Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Continue reading

Respirăm sâmbătă

Îl întreb dacă vrea să îl ajut cu bagajul pe scări, deși realizez că sunt caraghioasă: bagajul meu e mai mare ca al lui și de mine atârnă și Copilul Mic și Copilul Mare. Mulțumește zâmbind că nu, nu e nevoie și coborâm separat scările spre metroul de la Obor. E sâmbătă devreme, Oborul mișună de oameni năuci, de cumpărături masive și consumerism de bazar. Coborâm cu greu scările. Car după mine niște metri de stofă voluminoasă, brânzeturi olandeze, legume de la bătrânica din Călărași care vinde chiar sub scările rulante din piața modernă și niște flori de toamnă cu cozi lungi. Plecasem toate trei în Obor să cumpăr un fermoar. Fața locului bate mereu simplitatea intențiilor de acasă. Așteptăm pe peron metroul. Vine greu și e aproape plin. Intrăm și îl văd iar. E îmbrăcat în costum, e mic de statură și are o sacoșă pe roți. Pentru că privirile noastre se întâlnesc iar, îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi. Vine din alt secol, dar nici eu nu mă simt chiar la locul meu în lumea de azi. Ne vedem mai departe de călătorie. Continue reading

Sensul vieții în octombrie

-Mami, vino la poartă că te așteaptă cinci fantome.

Nu ai cum să nu te duci, vine după tine și te scoate din fundul lumii ca să mergi unde are ea treabă cu tine. Mă duc deci. Vorbesc cu 5 fantome la poartă, le invit în curte, ele refuză și își văd de drum. Le urez drum bun mai departe, la fel face și Copilul Mic și plecam înapoi în casă.

E octombrie, soare mult și frig convingător. Sunt în pijamale încă, deși e 11 dimineața. Ciufulită. Am ieșit din nou din casă, să pregătesc la bucătăria de vară micul dejun pentru fete. Cu greu conving Copilul Mic să nu iasă iar după mine. Învârt cu lingura în borcanul cu dulceață, făcută în vara asta. Aud ciocănit la poartă. Nu e deschis? Este. Ies mirată și mă uit spre drum. Văd capetele a doi bărbați înălțându-se deasupra porții.

-E deschisă poarta, intrați!

-Veniți dumneavoastră, că avem o treabă.

Nu sunt fantome, sunt oameni. Și pentru că sunt oameni, în drum spre ei mă gândesc ca nu e cea mai potrivită ținută pentru a primi o vizită. Din greșeală am plecat și cu lingura de dulceață după mine. Ajung la poartă și anunț din mers:

-Tata nu e acasă, să știți.

Nu mai am demult 8 ani și totuși anunț niște străini care ciocănesc cu o piatră în poartă că tata nu e acasă. Zâmbesc singură când mă aud. Noi nu locuim aici, suntem acasă la părinți, dar tata nu e acasă, vreau să adaug. Dar nu e nevoie. Unul din bărbați, un tânăr cu voce joasă și pulovăr gri, îmi zice:

-Doamnă dragă, noi suntem doi voluntari de la Cluj.

S-au rătăcit și vor să știe unde e gara, mă gândesc. Le e foame. Vor bani pentru un caz.

-Am venit aici, în satul dumneavoastră frumos cu oameni gospodari, să vă întrebăm despre sensul vieții. Care credeți dumneavoastră că este cheia fericirii.

Îmi picură dulceață din lingură. Deci nu despre gară, hrană sau bani este vorba. Sunt în pijamale, nepieptănată și deși octombrie are soare, e frig. Alții s-ar simți străbătuți de un fior de inteligență la temperatura asta, în fața acestor întrebări. Eu nu. Îmi îndrept coloana și răspund ca la dirigenție, cu lingura în aer:

-Iubirea.

Și zâmbesc.

-Iubirea. Mda. I-am întrebat și pe consătenii dumneavoastră. Ați răspuns bine. Unii au zis respectul. Este respectul cheia fericirii in familie? E respectul sensul vieții?

Ezit. Cum să nu fie? Dar am zis deja iubirea. Mai pot să zic acum respectul? N-o să pară că renunț la idee, dacă accept acum că și respectul poate fi? Nu o să par nesigură pe conceptele mele? Continue reading

Ciorbă în cer

Daca ar mai fi trăit, acum ar fi fost ziua de naștere a bunicii mele. Aseară, pe drum dinspre Romană spre Universitate, creierul meu mi-a dictat că ar fi o idee bună să iau ceva de mâncare și să dau cuiva pe stradă, de pomană. Tocmai când făceam loc gândului nou între celelalte, văd o cerșetoare foarte uscată, bătrână, cu părul lung și lipit de cap ca într-un coc uns cu dulceață. Era pe Magheru, într-un scaun cu rotile,cu fața către mașinile trecând în vizită în coloane ordonate spre o direcție sau în sensul invers al acestei direcții. Era punctul stabil într-un ocean în mișcare. Catargul unui vas care se zguduie agitat pe mare. M-am uitat la ea și am fost convinsă că Dumnezeul bunicilor pierduți care vorbește nepoților rămași a scos-o în calea mea, exact acolo, exact când mi-am adus aminte de ziua bunicii mele. În dreptul scaunului ei cu rotile văd un spațiu nou, luminos, alb, pe care scrie ”Ciorbărie și plăcintărie”. Iarăși mi se pare ca Dumnezeul bunicilor vorbește nepoților. Intru în Ciorbărie, cu sentimentul siguranței pe care o au oamenii când ziua începe cu înșiruiri coerente de reușite mici care promit un amurg glorios. Intru deci. Foarte amabil, vânzătorul se ridică de la o masă, unde stătea lângă niște clienți-prieteni. Din mișcările de tigru siberian în propria tundră aș putea zice că e și patron. Un patron-vânzător.

-Ci poftești inimioara dumneata? mă întreabă. Continue reading