Doctorul mi-a vorbit calm, dar ferm.
Ar fi ceva șanse, a zis.
Sunt multe riscuri însă, a zis.
Dar fără riscuri, sigur nu sunt șanse, a zis.
A fost o glumă? Nu informația, formularea, adică. A vrut să fie amuzant? O fi crezut că așa îndulcește pastila năucitoare care te trimite din Paradis pe pământ? Câte glume ca aceasta spune în fiecare zi?
Am ieșit în fugă din cabinet, ca să nu fiu forțată să dau un răspuns. Doctorul îl aștepta însă, cu mâna pe tastatură, cu mâna pe calendarul care programează șanse la viață și riscuri de moarte. Ce ușor o fi pentru tine, am gândit. O data în calendar, niște cifre inerte.
-Poate notați acolo chiar data morții mele, i-am zis ridicându-mă brusc în picioare. Am deschis smucit ușa, fugind pe coridor.
A ieșit după mine și a strigat:
-Ce faceți? Unde fugiți? Trebuie să vă întoarceți, să vorbim. Vă rog! Dar nu e posibil așa ceva! Vorbim civilizat, nu ne purtăm ca sălbaticii!
Am coborât scările în viteză. dar l-am auzit în spate, cu o voce pitică, de jucărie fără baterii:
-V-ați uitat geantaaaaa!
M-am întors. Părea identic cu el însuși acum 5 minute. Fără expresie. Nici enervat, nici sumbru, parcă nici nu țipase după mine cu 3 secunde înainte. Mi-a spus din nou, de data aceasta cu mai multe cuvinte, despre ce e vorba și de ce trebuie intervenit rapid. Fără intervenție, va dura cel mult șase luni. Cu intervenție, există șanse, dar operația este extrem de riscantă. Dădeam din cap ca și cum îmi vorbea despre diagnosticul sumbru al unui frate al meu. Absorbeam cu amărăciune informația, gândindu-mă cu groază că va trebui să i-o spun fratelui meu, care nu era cu mine. În câteva secunde îmi dădeam seama că fratele eram eu și că aveam să îmi repet cuvintele doctorului mie, în curând. Apoi iar intram în pielea surorii de frate bolnav și mă conectam la ce spunea doctorul. Așa am ținut-o un sfert de oră, întrând și ieșind din mintea mea, torturându-mă de două ori, în două feluri. Doctorul a remarcat probabil că aveam scăpări de atenție, că a început să noteze pe o foaie niște cuvinte, punând săgeți între ele, apoi săgeți în jos, apoi o dată. Arăta ca schemele pe care le făceam când încercam să sintetizez materie stufoasa înaintea unui examen. Data aceea o subliniase cu roșu. De ce cu roșu? Nu putea să aleagă un pix verde? Sau tot albastru? De ce fix pe ăla roșu, ca să marcheze o tăietură în carne?
-Nu pot așa repede! Exclus!
-De ce? Ce aveți de făcut așa de urgent încât să nu suporte o amânare, mai ales având în vedere natura situației despre care vorbim? Puteți muri!
Părea să îi placă să îmi repete asta. Era a treia oară când o spunea. Cuvintele lui fluturau serios, dar reparabil in gura lui. Semăna cu ce îi spui unui adolescent care a băut prea mult: e cazul să te oprești, că altfel de îmbeți. Și dacă te îmbeți, îți va fi rău mâine. La fel și către mine: S-ar putea să muriți în curând, fiți atentă! Și dacă muriți, vă va fi rău mâine.
Ce am de făcut?! Nu e treaba lui ce am de făcut. Trebuie să mă gândesc singură, nu presată de un bărbat în halat alb, care umblă cu două pixuri în buzunar, ca două pumnale: unul cu care subliniază deadline-urile vieții, celălalt o armă moartă.
-Peste o săptămână vine acasă Tudor, băiețelul de 4 ani pe care l-am adoptat, mă trezesc spunându-i.
Se lasă o liniște medicală în cabinetul lui mic, unde ai zice ca nu e loc de vești proaste. Mă uit la medic și pare brusc pleoștit. Dacă nu mi-ar fi atras atenția că voi muri în curând, aproape că m-aș bucura că i-am pus capac. Acum să te vad, dom’ doctor! Să te văd ce mai spui!
S-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine, cu spatele sprijinit de masă. Mirosea a instrument chirurgical, arăta ca un instrument chirurgical și aș fi zis că se va năpusti asupra mea și îmi va face secțiune pe loc, cu el însuși. Dar mi-a vorbit brusc blând, ca și cum situația aceasta nasoală, cu adevărat nasoală, de două ori tragică, ne-ar fi privit pe amândoi și îngerii neatenți ai încurcăturilor de destin l-ar fi tras și pe el în încâlceala asta care mi se servea pe tavă.
-Înțeleg, credeți-mă că vă înțeleg. Dar ce preferați: un copil cu o mamă pe termen foarte, foarte scurt sau o amânare acum și o mamă care îl va primi cu iubire peste câteva luni?
Uitase să menționeze că operația presupunea riscuri foarte mari, ceea ce însemna că amânarea ar fi putut deveni poate permanenta. M-am prefăcut că nu m-am gândit la asta. Am reușit să mă mint câteva secunde că nu există decât varianta operație egal succes egal copil fericit și mamă fericita. Câteva secunde, atât.
-Dar dacă nu mai poate avea loc nicio adopție? Daca mor în timpul operației și el va crede că l-am abandonat? Că nu l-am mai vrut?Dacă ar veni acum, măcar vom avea 5-6 luni împreună. Ce garanții îmi dați că merita să fac operația?
M-a privit cu amărăciune sinceră, deși eu îi vorbisem de garanții ca unui asigurator de viață. Era, în felul lui, un asigurator de viață, dar nu lucra singur și asta se chinuia să îmi explice:
-Garanții poate să va ofere doar…
Și a arătat cu degetul în sus, spre tavan, ca și cum superiorii lui, managerii adevărului, se află la etaj și lucrează intens la asigurarea vieții celor care nu mai au de ales. Dar eu am înțeles despre cine vorbea.
-Deci, Doamne! Doar tu poți oferi garanții. Mintea mea este în beznă. Acum o lună aveam confirmarea că adopția s-a finalizat. Urma să devin mamă. Am sărit în sus de bucurie, anticipând acel miros de înger crud pe care îl au copiii când nu sunt conștienți de sine și privesc intens la televizor. Am strâns cu mintea șosete aruncate aiurea prin casă și tot cu mintea l-am certat că nu și-a strâns lego și iar calc noaptea pe piesele acelea criminale, când mă strigă că a visat urât. Am purtat la gât cel mai valoros colier de mânuțe împletite la ceafa mea. Apoi mi-am ciuntit puțin bucuria de a deveni mamă cu lama ascuțită a temerii. Dacă nu voi face față? Dacă va fi cumplit de greu și rolul acesta, de mamă, poate nu e totuși pentru mine? Acum o lună credeam că am griji, deși nu aveam probleme. Acum am probleme, dar nu mă pot gândi la nimic. Va fi bine? Zi-mi Tu. Dacă fac operația, va fi bine?
În bucătărie e tăcere. Lumânarea e spre final, o lumânare romantică, nimic religios în ea, e cea pe care o aprinsesem când a venit decizia de adopție. Vorbesc, rog, mă rog. Dă-mi un semn, Doamne. Te rog. Dă-mi un semn că merita să fac operația, că va fi bine și Tudor va avea șansa la o mamă. Dă-mi un semn!
Nu se clintește nimic. Mi-aș dori să văd pereții că se strâmbă ca niște oglinzi de bâlci, că fereastra se deschide brusc sau că lumânarea se stinge. Orice. Nimic nu se întâmpla și simt că mă dor umerii de încordare. Ce semn? Ar fi culmea! Doar nu e film paranormal. Revino-ți. Roagă-te decent, ce e asta? Noaptea e sfetnic bun, te culci acum și mâine vei ști ce decizie să iei.
Mă ridic și aprind lumina. Bucătăria se inundă de lumină și lipsa unui miracol face și mai agresiv râul de lumină care mă îneacă brusc. Îmi revin repede și merg la fereastră, să o închid. De aproape constat că a plouat, ferestrele sunt ude. Nici măcar nu am auzit ploaia. Când închid fereastra, văd o picătură mare de ploaie, rostogolindu-se cu viteză, de parcă ar cotropi înfometată suprafața ferestrei. Alunecă iute în linie dreaptă, pare să aibă un plan clar în minte, o strategie de război fulger pe harta nocturnă a geamului, dar brusc face o cotitură. Fuga ei se împotmolește și cu o schimbare evidenta de intenție, se îndreaptă acum lent spre altă picătura mică, firavă, cu care se unește. Din unghiul meu, pare că o cuprinde ușor în brațe și pornesc amândouă încet mai departe, ca o mama cu un copil care abia a învățat să meargă și e în alunecarea aceasta a lor pe bezna ferestrei mele ceva tandru și grijuliu, cald și moale, cum e somnul de miere al oricărei mame din univers alături de puiul ei.
Deschid fereastra și urlu către cerneala cerului:
-Îți mulțumeeeeeeeeeeeeeeeeesc!!!!!!
