Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri. Continue reading →

Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Continue reading →

Îl întreb dacă vrea să îl ajut cu bagajul pe scări, deși realizez că sunt caraghioasă: bagajul meu e mai mare ca al lui și de mine atârnă și Copilul Mic și Copilul Mare. Mulțumește zâmbind că nu, nu e nevoie și coborâm separat scările spre metroul de la Obor. E sâmbătă devreme, Oborul mișună de oameni năuci, de cumpărături masive și consumerism de bazar. Coborâm cu greu scările. Car după mine niște metri de stofă voluminoasă, brânzeturi olandeze, legume de la bătrânica din Călărași care vinde chiar sub scările rulante din piața modernă și niște flori de toamnă cu cozi lungi. Plecasem toate trei în Obor să cumpăr un fermoar. Fața locului bate mereu simplitatea intențiilor de acasă. Așteptăm pe peron metroul. Vine greu și e aproape plin. Intrăm și îl văd iar. E îmbrăcat în costum, e mic de statură și are o sacoșă pe roți. Pentru că privirile noastre se întâlnesc iar, îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi. Vine din alt secol, dar nici eu nu mă simt chiar la locul meu în lumea de azi. Ne vedem mai departe de călătorie. Continue reading →

-Mami, vino la poartă că te așteaptă cinci fantome.

Nu ai cum să nu te duci, vine după tine și te scoate din fundul lumii ca să mergi unde are ea treabă cu tine. Mă duc deci. Vorbesc cu 5 fantome la poartă, le invit în curte, ele refuză și își văd de drum. Le urez drum bun mai departe, la fel face și Copilul Mic și plecam înapoi în casă.

E octombrie, soare mult și frig convingător. Sunt în pijamale încă, deși e 11 dimineața. Ciufulită. Am ieșit din nou din casă, să pregătesc la bucătăria de vară micul dejun pentru fete. Cu greu conving Copilul Mic să nu iasă iar după mine. Învârt cu lingura în borcanul cu dulceață, făcută în vara asta. Aud ciocănit la poartă. Nu e deschis? Este. Ies mirată și mă uit spre drum. Văd capetele a doi bărbați înălțându-se deasupra porții.

-E deschisă poarta, intrați!

-Veniți dumneavoastră, că avem o treabă.

Nu sunt fantome, sunt oameni. Și pentru că sunt oameni, în drum spre ei mă gândesc ca nu e cea mai potrivită ținută pentru a primi o vizită. Din greșeală am plecat și cu lingura de dulceață după mine. Ajung la poartă și anunț din mers:

-Tata nu e acasă, să știți.

Nu mai am demult 8 ani și totuși anunț niște străini care ciocănesc cu o piatră în poartă că tata nu e acasă. Zâmbesc singură când mă aud. Noi nu locuim aici, suntem acasă la părinți, dar tata nu e acasă, vreau să adaug. Dar nu e nevoie. Unul din bărbați, un tânăr cu voce joasă și pulovăr gri, îmi zice:

-Doamnă dragă, noi suntem doi voluntari de la Cluj.

S-au rătăcit și vor să știe unde e gara, mă gândesc. Le e foame. Vor bani pentru un caz.

-Am venit aici, în satul dumneavoastră frumos cu oameni gospodari, să vă întrebăm despre sensul vieții. Care credeți dumneavoastră că este cheia fericirii.

Îmi picură dulceață din lingură. Deci nu despre gară, hrană sau bani este vorba. Sunt în pijamale, nepieptănată și deși octombrie are soare, e frig. Alții s-ar simți străbătuți de un fior de inteligență la temperatura asta, în fața acestor întrebări. Eu nu. Îmi îndrept coloana și răspund ca la dirigenție, cu lingura în aer:

-Iubirea.

Și zâmbesc.

-Iubirea. Mda. I-am întrebat și pe consătenii dumneavoastră. Ați răspuns bine. Unii au zis respectul. Este respectul cheia fericirii in familie? E respectul sensul vieții?

Ezit. Cum să nu fie? Dar am zis deja iubirea. Mai pot să zic acum respectul? N-o să pară că renunț la idee, dacă accept acum că și respectul poate fi? Nu o să par nesigură pe conceptele mele? Continue reading →