Curajul de a veni acasă

Vin agale spre aleea de intrare în bloc, purtând pe umeri un soare prăfuit și maroniu. Am sortat haine pentru refugiați în sala Romexpo și mi-e greață încă de la migrenă și de la mirosul hainelor. Mi-au trecut prin mâini sute de haine, am fost înconjurată de munți de cârpe, de vestigii ale unui consumerism agresiv. Tone de existență umană, consumată, grupată pe familii. Deschizi un sac și intuiești un cămin. Mama, tata, bebeluș băiat, soră mai mare căreia îi place movul. Alt sac: femeie singură în pragul pensiei, cu venituri mici și garderoba schimonosită de doliu. Bărbat tânăr cu posibilități financiare traduse obsesiv în haine de firmă. Actriță la Teatrul de Comedie. Școală cu sală de teatru. Elev la Școala 201. Trupa de balet a unei grădinițe. Bărbat care lucrează la poștă. Saci cu obiecte care descriu vieți. Toate acestea au trecut prin mâinile mele ca apa, scoțând la vedere momentele rămase în urmă, fericirile precedând dramelor, fricile, zgomotele minților, tremuratul mâinilor, obsesia kilogramelor, toate închise în saci gri de plastic ca într-un cimitir textil. Cele mai multe nu vor ajunge la nimeni. Aici e iarna lor.

Vin cu restul acesta de tristețe pe umeri. Remarc târziu că de la distanță mă privește George, vecinul de la etaj cu care rar schimb două vorbe dincolo de salut. Instalatorul care refuză să instaleze ceva, orice, unui cunoscut. Are ca de obicei cozorocul șepcii pe ceafă și stă cu un picior îndoit pe banca de piatră de la intrarea în bloc, ca un marinar care privește de pe vapor cheul. Îi zâmbesc și îl salut. Îl întreb ce mai face.

-Uite, stau aici și te așteptam pe tine. Nu eram sigur că vii.

Râd mirată.

-De câte ori se întâmplă să nu vin acasă?

-Nu știu, că nu sunt mereu la post să verific. Acum stau aici și număr cine intră în bloc.  Mă bucur că ți-ai făcut curaj să vii acasă. Nu e puțin lucru, să știi.

Râd mai departe, amuzată de ironia lui.

-Recunosc că și eu stau așa și trebuie să mă îmbărbătez singur să vin acasă. În general reușesc. Nu prea renunț. De aceea mă bucur să constat că și tu ai curaj. Uite, s-a înserat, ți-a luat ceva timp să vii, dar nu ai renunțat. Ai venit. Bravo! Nu sunt mulți așa. Uite, de când stau eu aici și număr (și stau de ceva vreme) au intrat în bloc doar cinci. Și mai e puțin să se întunecă de tot, deci șansele scad, îți dai seama de asta.

-Dar e important de știut și câți au ieșit din bloc, zic eu.

-Ooo, de ăia nici nu mai zic. Au ieșit o grămadă, ca șobolanii. Dar asta e cu totul altă discuție, nu vreau să intru în ea.

Am mai râs o vreme și scot cheile să intru în casă.

-Stai că vin și eu. Acum că mi-ai făcut onoarea să vorbești cu mine, ce sens are să mai stau? Intru, cine vine de aici încolo nu mă mai interesează.

Și intrăm amândoi în scara blocului în timp ce ușa separa zgomotos lumea noastră, a celor care vin acasă de celelalte lumi, căci pentru George o scară de bloc e o țară din care ies cei fricoși și în care revin curajoșii, chiar și după lăsarea întunericului.

Picură la etaj

Aseară am fost la domnul Fantoma, care arată ca un buldog bătrân. Îi atârnă ochii. Expresia. Chipul pare să se grăbească să alunece de pe cap, mânat în jos de forța gravitației. Deschide ușa și așa cum s-a ivit în prag, în niște colanți mulați și o bluză de pijama larg desfăcută la doi nasturi, pare un Hamlet senior din recuzita unui teatru abandonat. L-am scos din pat, deci. Mă recompun, pentru că se uită în ochii mei cu interes și îi spun repede că aud picurând pe ghenă, eu cred că e iar inundație undeva sus, la etajele superioare, că nu se poate să stăm așa, am tavanul făcut praf de la inundațiile anterioare, trebuie să facem ceva, eu nu mai suport, am tavanul făcut praf, aud picurând pe ghenă, probabil e inundație din nou undeva sus. În sfârșit prinde un moment rarisim când iau o gură de aer și intervine ca un profesor de fizică:

-De când?

Ce bine, mă ascultă! Și pornesc iar cu elan, turui, dau detalii, îl privesc în ochi, absorb atenția care simt că se intensifică precum un bulgăre de zăpadă. Continue reading

Timpuri insuficiente

Mega Image, 22:30.

Casierița, concentrată în casa de marcat, tastează, șterge, tastează, numără, șterge. În acest timp, un bătrânel vesel a pus toate produsele în sacoșă și a plecat, după ce i-a urat servici ușor. Casierița nu îl aude. Apasă ENTER și ridică iar capul.

-Fonduri insuficiente…

Se panichează.

-FONDURI INSUFICIENTE!!! Unde sunteți?

Bătrânul e deja la ușă.

-Domnul, unde plecați? V-am spus eu să plecați? Nu părăsiți magazinul așa, cine v-a dat voie? Aveți fonduri insuficiente!!!

Bătrânul se întoarce amuzat, necrezând că poate fi vorba de el.

-Cu mine vorbiți?

-DA! AVEȚI FONDURI INSUFICIENTE!

-Aaa, nu îmi trebuie, mulțumesc. Păstrați-le dumneavoastră!

-Ce să păstrez??!! Aveți fonduri insuficiente!!! Nu aveți bani!!

-Eu? Eu nu am bani? Dacă nu vă place cardul meu, uite. Să vă arăt ce de bani am.

Și deschide amuzat portofelul, îi întinde banii casieriței și o salută vesel, în timp ce ea îl privește descurajată și îi dă cardul gol înapoi.

După bătrân urmează la coadă un student serios, apoi un bărbat fără stare și eu.

Și când casierița vrea să ia la scanat produsele studentului serios, sare ca ars nerăbdătorul și îi flutură casieriței în față o sticlă de bere de 2 l.

-Eu vreau primul!

-Așteptați puțin, că imediat vă vine rândul. Întâi e domnul.

-Hai, domle, că mă grăbesc. Ce facem atâta gură din nimic? Am mașina afară! Mă grăbesc! Ce, nu puteți să mă luați pe mine primul?

-Păi stați așa. toată lumea se grăbește! Întâi e domnul…

-Lăsați, să treacă dânsul, dacă se grăbește, cedează studentul serios.

-Așa, vezi? Vezi că se poate?

Și fără să mai aștepte, trece pe lângă toți, se apropie de casieriță, îi smulge berea tocmai scanata, aruncă o hârtie de 50 pe tejghea și fuge spre ieșire.

Fata îi ia uluită și se întoarce către el:

-Staaați, unde plecați??? Berea face 4 lei și dumneavoastră mi-ați dat 50!!!Stați așa! Restul!!!

-Eu ți-am spus că mă grăbesc, dă-i naibii de bani, eu nu mor după bani!

Și a dispărut în noapte și în căldura asfaltului.

Am izbucnit în râs. Casierița a zâmbit doar puțin, ușor îngrijorată.

-Recunoașteți că o seara cu doi clienți ca ăștia face toți banii.

Iese din îngrijorare și zice repede:

-Nu, nu mai ziceți de bani. Să nu mai aud de bani! Nu vedeți câte probleme am cu banii?

 

 

 

Ultimul microbuz

-Fată, ia zi-i tu Tatăl nostru la ăsta micu’, că nu-ș ce l-a bușit!

Întorc capul, să fiu sigură că despre mine e vorba. Despre mine e vorba.

-Hai, îi zici la băiat?

Acum se uită și alții la mine. Se uită și administratorul de trafic, cu carnetul în aer și ochelarii alunecați fix pe ultima treaptă a nasului, de parcă doar o minune a naturii sau o eroare a gravitației îi împiedică să cadă. Se uită la mine și perechea agresivă și transpirată în exces, unde doamna cu alunițe spune tuturor: eu dau dracu CFR-ul, dau dracu Buzăul, dau dracu tot! Eu mâine dimineață la 6 trebuie să fiu la serviciu, în sala de operații. Eu de aici nu plec fără să urc în acest microbuz. Vă privește!

E sfârșit de iunie și la gară nu se mai dau bilete nici cu loc, nici fără loc la niciun tren spre Bucuresti. Cei câțiva ajunși în impas, ca mine, au apelat la ultima variantă: stația de microbuze, dacă o mai fi, de pe strada țiganilor. Mai este. E același praf și același asfalt zdrobit de acum 10 ani și tot de 10 ani e și cămașa administratorului, lipită de corp într-o simbioza frățească. Probabil că și ochelarii sunt tot lipiți pe vârful nasului lui și tot de 10 ani. Nu mai sunt microbuze. Ăsta la care ne holbăm toți e ultimul, e pe jumătate plin și are rezervări până la refuz.

-Nu se poate! zice un atlet în albastru, aflat la vârsta la care Zorba Grecul dărâma pe plajă mina de lignit.

Și el e transpirat. Și el spune că nu pleacă din Buzău fără să fie în acest microbuz.

-Domle, dar nu se poate să suplimentați?, țipă Doctorița Alunița.

-Ce să suplimentez, doamnă? Ce, e afacerea mea? Stați așa să sun pe colegul care pleacă acum de la Focșani, dar nu cred că mai are nici el are locuri.

-Hai fată, că moare băiatu, îi zici Tatăl nostru sau nu?, mă trage înapoi din suspansul administratorului femeia de lângă mine. Are cozi lungi, împletite, fustă lungă, în pliuri, roșu cu auriu și un dinte de aur. În brațe are un copil de 3 ani, cu tricou roșu, moț în păr roșu, brățară de mărțișor roșie și niște muci galbeni până la buric. Copilul mă fixează cu privirea și când respiră, mucii fac bule.

-Îi zic, zic.

Și încep în gând, Tatăl nostru.

-Pi așea? mă întrerupe prompt femeia.

-Dar cum?

-Pi pune mâna pe el cât îi zici Tatăl nostru, nu așa! Continue reading

Fulgi pe frunte

Astăzi a fost Boboteaza. În Titan nu se simte religiozitatea mai deloc și pe nicăieri, însă  dacă ajungi la una din bisericile din cartier, vezi aceleași fețe adunate la slujbă, le vezi o dată și apoi a doua oară și realizezi că sunt de-ai locului, ca locuitorii unui sat unde nu lipsește nimeni de la slujbă.

Astăzi biserica era arhiplină și curtea la fel, cu oameni împărțiți în două cozi în așteptarea aghiasmei mari care să picure în sticlele lor aduse de acasă, ca o licoare netăgăduit eficientă ascunsă sub sigle Dorna, Pepsi Cola, Seven Up. Afară ningea și era destul de frig. Când s-a terminat apa din butoaie, toți preoții au ieșit afară și au slujit apă nouă pe o mică scenă de lemn, printre oameni. Aveau cu ei icoana și Evanghelia. Fulgi mari cădeau peste covorul de lână aruncat peste scenă, peste icoane, pe paginile cărții și pe frunțile lor preoțești.

Și chiar și pentru cineva fără sensibilitate religioasă, imaginea aceasta cu o slujbă în aer liber, printre fulgi și sute de oameni și 5 preoți cu capul descoperit povestind de botezul lui Isus și ținând în mâini o Evanghelie ninsă avea ceva din sinceritatea nedisimulată a unei secvențe din zorii istoriei care ne-a adus aici, în curți de biserici. Parcă simțeai stropii apei Iordanului pe ceafă și așteptarea aceea mirată, ca în fața unui miracol căruia îi aștepți efectul, care urmează întotdeauna unui botez.