Monthly Archives: February 2017

Fluturi în Singer

Posted on by
Reply

Printre bucăți de materiale colorate ca niște fluturi supradimensionați, mamaie croia un drum magic din ațe, bolduri și însăilări indescifrabile care se termina cu o rochie sau o bluză sau un pardesiu. Deși stăteam lângă ea cât dura acest proces de transformare a metrajelor în obiecte identificabile, nu înțelegeam nimic din etapele lui, puzzle-ul era mai mare decât mine. Îmi plăcea să asist însă la climaxul cu care se încheiau mișcările mâinilor ei, glisarea peticelor unele pe lângă altele ca oamenii într-o stație de metrou, călătoria lor din sacoșa clientei pe masa de lucru, apoi pe jos, apoi pe mașina de cusut Singer și din nou pe masa de lucru și apoi pe corpul clientei când venea la probă și iar pe mașina de cusut și iar pe masă și cu cât ne apropiam de final, mamaie trăgea tot mai tare ca la un maraton textil și cu cât ea se micșora cumva sub greutatea acestui efort de creație, cu atât creștea și căpăta contur piesa la care lucrase. În sfârșit, pătratele perfecte și cele cu un colț mușcat de foarfecă și semicercurile și resturile aparent inutilizabile deveneau o rochie perfectă, pe care mamaie o călca atent ca pe o bijuterie, o agăța pe umeraș și o punea pe ușa șifonierului, apoi îmi spunea: să nu te atingi de ea, azi vine femeia și o ia. Și venea femeia și rochia de-abia născută dispărea ca un fluture de-o zi, la a cărui complicată apariție asistasem vreme lungă. Continue reading →

Albă ca Zăpada

Posted on by
2

Grădinița se încheia mereu cu o serbare amplă în care cei câțiva copii ofeream un spectacol întregului sat, pe scena Căminului Cultural. Nu era puțin lucru. Ne pregăteam cu sârg cu câteva luni înainte ca să fim câteva ore vedete. Doamna educatoare ne punea să repetăm rolul săptămâni în șir în clasa noastră mică cu scaune gri. Teiul mare din curte ne umbrea ferestrele și își presa crengile de geamul clasei, vrând și el înăuntru la repetiții. Înăuntru, noi am fi vrut să fim în locul lui, afară.  Repetam ca papagalii poezii și fragmente de texte, de multe ori neînțelegând ce ziceam. Dragoș avea o voce sonoră și sigură și îl auzeam cum trecea dimineața cu mare zel cu vitele spre deal, când îl punea bunică-sa la treabă și nu avea voie să se joace cu mine: Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, treci Diano înapoi, tâmpito, treci fă înapoi, unde te crezi, deci vântul suflă rece, rănile mă dor. Deci, încă o dată: dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor. Până și vacilor li se luase de atâtea poezii fără sens. Continue reading →

Între stalagmite și sfinți

Posted on by
Reply

Când trebuia să mă trezesc duminica dimineață să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aș mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, exact duminica dimineață aveam brusc foame de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stăm patru ore la slujbă și apoi să primesc anafura, după miruit. Erau cele mai chinuitoare momente din săptămână, aceste dimineți de duminică. Mamaie era foarte credincioasă și conștiincioasă în biserică, insista să cânte în cor și eu trebuia să stau lânga ea moț în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalți copii. La țară moartea și viața cam merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viață jocuri se petreceau pe burțile de pământ ale morților, vecini care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieții cumva și nedespărțit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morții și vii la grămadă, aproape mereu unii de ceilalți. 

Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârțâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă și ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam și parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, mica biserică de țară se deschidea la față. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeșteee. Și sfinții se strâmbau palizi în icoane ca la untură de pește, dându-și ochii peste cap. Continue reading →

Cu Karenina în tren

Posted on by
Reply

Sunt în Gara de Nord, la linia 13. Trenul 402, vagon 22. Mă mir, câte vagoane să aibă trenul ăsta, cam cât distanța București-Buzău? Îmi place să merg cu trenul, nu am mai mers de mult și de câte ori mă duc la Buzău cu trenul, sunt din nou studentă, timpul n-a trecut și nici viața nu s-a schimbat. CFR-ul clar nu s-a schimbat, doar că nu mai merge nimeni global, adică absolut toți călătorii de pe această rută, fără bilet. Conceptul de naș în sensul de legătură de înrudire cu CFR a dispărut.
Pe peron văd trenul. Mă impresionează din prima, ca o persoană pe care știi că o vei iubi doar văzând-o la depărtare. Destinația finală e Chișinău, dar cu amabilitatea conductorului de tren, o să opreasca poate și la Buzău. E un tren de lemn, așa pare cel puțin acum noaptea, are niste țurțuri romantici până pe la mijlocul ferestrelor, ușile și ferestrele sunt mecanice și se închid și deschid cu cheia. La căldură nu merge căldura. Unde e locul micilor containere de gunoi nu sunt mici containere de gunoi. Trenul are multe vagoane albastre ca sarafanele mele din școala generală și două vagoane roșii precum cravata mea arsă cu fierul de călcat la un colț. Există și cușete cu draperii spălate ultima dată probabil când Chișinăul era al lui Gorbaciov și nu îl dădea nimănui. Scrie pe ele Căile Ferate ale Moldovei. Nu m-ar mira să deschidă somnoroasă obloanele Anna Karenina, întrebând: duduiță, da’ cât mai ie pân’ la Chișnău? Continue reading →

De la mine pân’ la luna

Posted on by
Reply

Când sunt în curte la Măgura, noaptea, mă uit la luna, din punctul de unde fix acum 30 de ani, când eram copil acolo, mă jucam cu un scaun în curte și așteptam să se pună masa. Mă credeam vedetă și făceam coregrafia unui spectacol de dans cu scaunul. Mă uitam la lună, singura care avea timp să mă privească și să îmi dea puțină atenție și mă gândeam că poate și pe lună o fi la ora aceea vreo fetiță care se plictisește și așteaptă să i se pună masa și face un dans ciudat cu un scaun selenar, uitându-se la mine. Poate privirile noastre s-or fi și ciocnit vreodată în univers, în puncte fixe, fără ca noi să ne dăm seama. Și mă întrebam dacă fetița de pe lună se uita în jos la mine sau tot în sus, cum mă uitam eu la lună. Și nici nu mi se părea, așa cum nu mi se pare nici acum, din punctul ăla din curte de unde mă holbez la lună, un drum prea lung până acolo. Cam cât de la mine din curte până la școala din sat, fără ocolișuri. Adică ieși din curte, intri peste drum la tanti Rica, o iei pe lânga casă, pe deal și apoi hopa sus, o ții drept până la lună.