Prietenele mele

Am intrat în vorbă ceva mai serios când eu mă duceam cu căruțul cu Copilul Mic la școală să iau Copilul Mare. Doamna lucra în grădina din fața blocului, înfofolită într-un șal gros. Ne știam și ne salutam de când ne-am mutat noi în bloc, dar doar zâmbeam și atât. Nu mai știu când a început dialogul nostru, dar știu că ce ne-a apropiat a fost faptul că suntem amândouă din Buzău. Doamna nu mai are nimic și pe nimeni de acolo, locuiește acum la fiică în blocul meu, pe partea din față a blocului. Nepotul a crescut mare, nu mai are nevoie de bunica-bonă. Doamna a fost profesoară de limba română. Mă întreabă tot felul de lucruri de pe acasă, cine mai publică, dacă știu de un scriitor anume, care îi trimite cărți și cronici, îl știu, se bucură. Acum două săptămâni mi-a spus: să știi că am verificat. L-am sunat pe x (scriitorul) și mi-a confirmat că te cunoaște. Și pe tine și pe tatăl tău.

-Așa, foarte bine. Să verificați mereu informațiile pe care le vehiculează alții, să nu aveți încredere în nimeni. Dacă cineva vă cheamă la el să vă dea bombonele, să nu mergeți. Continue reading

What’s in a name

Am fost duminică la biserică și am picat fix în momentul când se împărtășesc copiii foarte mici. Am zis să stau și eu la coada lungă de părinți cu copii viermuitori în brațe. Unii copii urlau, alții priveau atent, liniștiți de suzetă. În situații când trebuie să aștept la rând și apoi să ajung să prestez în fața altora care depind de mine sau aud ce zic, eu am un stres ca atunci când mă scotea la tablă în copilărie și deși cred că știam ce răspuns trebuie să dau, de frică sau trac spuneam o tâmpenie și mă făceam de râs. (Am în continuare coșmaruri cu situația asta, că de exemplu la ședință la serviciu sunt întrebată ceva și răspund altceva și râd de mine toți sau se supără șefii și mă concediază sau întârzii mult și când apar, constat că am uitat să îmi iau fusta pe mine, sunt în sacou și ștrampi sau în rochie scurtă, dar fără chiloți. Groaznic). De exemplu, dacă sunt la coadă la magazin și am oameni în fața mea, repet în gând de mii de ori codul pin, ca să nu mă fac de râs că brusc nu îl mai știu când îmi va veni rândul și mă ceartă vânzătoarea și se supără rău pe mine ceilalți oameni care așteaptă la coadă.

Continue reading

Lungul drum al rufelor către noapte

Și iarna și vara rufele se spălau în copaia de lemn, pe care tataie o aducea din pod, dis de dimineață,  în căsuța de aur. Bunica dedica o zi pe săptămână acestei operațiuni. Rufele se lăsau la înmuiat încă din zori, în apa încălzită pe sobă. Bunica rădea cu răbdare săpun de casă direct în copaie, pe o răzătoare veche, ruginită. Fiecare gest avea durata și mica lui ceremonie. Eu o urmăream de la distanță, copiind în ligheanul emailat pe care mi-l dăduse mamaie pentru păpuși, gesturile ei. Bunica aducea cu găleata apă de ploaie, strânsă în niște butoaie de lemn puse direct sub streașină și acoperite, când nu ploua. Continue reading

Isus n-aude

Biserica din cartier se umple duminica dimineața, până la momentul “Tatăl nostru”. N-ai loc nici să cumperi lumânări. E un du-te vino chinuit prin biserică, mai ales cu părinți care își duc copiii la împărtășit. După Tatăl nostru copiii primesc împărtășania, apoi în biserică numărul oamenilor se reduce simțitor. Cărucioarele parcate de dimineață în fața ușii de la intrare dispar ca prin farmec, unul după altul. Ies din biserică ținând în brațe Copilul Mic. Copilul Mare mă aștepta la ușă, că era încălțată cu role și n-avea loc de patinat prin biserică din cauza aglomerației. Când ieșim, o vedem pe tânăra preoteasă cu vederi progresiste ținând de mână unul din cei trei copii (care mai devreme dăduse o fetiță cu capul de o icoană înaltă, negăsind alt instrument de violență și în loc de pupat icoana, pusese o mașinuță galbenă la Maica Domnului) și certându-l pe bătrânul care are grijă de lumânările aprinse:

-Niciodată să nu mai spuneți copiilor să stea cuminți în curtea bisericii. Nu contează ca e al părintelui sau al altei persoane. Tot copil este și de-aia e copil, să se joace. În biserică nu au voie să se joace, atunci măcar în curte să o poată face, că de-aia avem ditamai curtea. Altfel nu mai vine nimeni la biserică, dacă nici un copil n-are voie să se joace. Am să-i spun și părintelui despre treaba asta.

-Și puteți să-i spuneți și lu tata, dacă vreți, îi răspunse bătrânul ciufulit de vânt și neclintit, neimpresionat de amenințările și statutul preotesei. La mine în biserică nu face nimeni gălăgie, că nu e circ.

-La mata în biserică? Păi ce, e biserica mata? Aici e casa Domnului nostru Isus Hristos.

-E, o fi, dar când zbiară dracii ăștia de copii ca sălbaticii, nu-i țiuie urechile lui Isus și nu-i crapă lui capul de balamucul lor, ci mie. Până a Isus, trebuie să îi suport eu.

Magazinul de muște

În ultima cameră, cea cu vedere la drum și brad în fața ferestrei, acolo era magazinul de muște. Chiar pe pervaz. Acolo se termina în fiecare duminică vizita părinților mei și bucuria mea. Oricât aș fi amânat momentul sau m-aș fi mințit că mai e mult până trebuie să plece, venea metalic ca o ușă de palier acel moment când tata zicea: gata iubito, noi trebuie să plecăm.

Ai mei veneau la țară să mă vadă în fiecare sâmbătă după-amiază, spre seară. Clocoteam încă de dimineață și timpul mi se părea că își bate joc de mine când o lungea atâta, ca slujba de duminică, și își dubla parcă dimensiunea, o oră părea două ore, două ore păreau patru și uite așa, trăiam sâmbetele la dublu, ca și cum săptămâna avea opt zile, șapte de așteptare și una de fericire. Mamaie mă îmbrăca mereu cu haine bune și mă certa să nu mă murdăresc, că vine mama și se supără. Eram curată și la păr și la unghii, eram dichisită, dar deși mă bucuram că vin ai mei, era ziua în care simțeam cele mai înalte tensiuni trecând pe deasupra curții noastre. Mamaie umbla de colo colo, vântul bătea prăfuit prevestind ceartă, teiul devenea din gălbui cenușiu, iar eu nu aveam voie să mă joc. Și în așteptarea asta, și jucăriile păleau plictisite, Dragoș tot trăgea iritat de mine să ne dăm în leagăn, să ne urcăm în cais, neînțelegând de ce brusc nu mai era voie. Mama mă găsise odată cu o bluză neasortată cu fusta și în picioare doar cu sandale, fără șosete. Urmase o ceartă urâtă între ele. Acum eram toți atenți să arăt corespunzător.

În sfârșit veneau ai mei. Continue reading