Ca niște globuri vii, așa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi așteptasem mult și fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloșca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc și la fel și cloșca-statuie, cu privirea fixă și rece, creasta palidă și ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniștită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidență că puii încă nu sunt. Timpul facerii și al coacerii, cu invizibilele lui etape și contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde și din ce în ce mai lungi. Primăvară fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simțea din timp presemnele devenirii. Ne anunța grav, la masă: Continue reading →