În Măgura eu nu am cunoscut vreodată strigarea peste sat, așa cum am învățat la facultate. Nu exista obiceiul antic de a sancționa defectele sau abaterile de la morală, strigând ca nebunii unii la alții peste sat. Altceva mă duce cu gândul la strigarea peste sat acum. Zilele toride adâncesc satul în tăcere statică. Nici vântul nu are chef să adie și frunzele de salcâm, cu pălmuțele lor frenetice când le mișcă vreo adiere, stau în repaus fix. Deodată clopotul satului începe să rupă tăcerea și rostogolește sunetele de la mic spre mare, de la liniște spre zgomot. Bate rar și lung. A murit cineva. Vântul se trezește buimac și începe să adie, soarele curios arde și mai tare. Valuri de tristețe curg dinspre biserică spre sat și nu întâmplător biserica e în mijlocul satului, pe un deal, împreună cu cimitirul. Moartea trezește brusc satul. Se înviorează, oamenii ies din case dând la o parte perdelele de plastic care opresc muștele. Rămân pe ultima treaptă de sus și de acolo strigă peste case unii la alții: Continue reading →