Din primăvară până toamna târziu, treburile casei se mutau mai ales afară. Și se extindeau pe etape: din casă în curte, din curte în grădină, din grădină pe deal sau la Androni sau la gară sau la drum, unde aveau bunicii pământ. Nu știu ce trucuri făcuse tataie ca să păstreze pământurile, unele erau trecute pe numele unor mătuși care nu locuiau în sat. Oricum, în fiecare an centrul existenței lor se muta o perioadă în afara curții noastre. Nu plecau amândoi de acasă, de obicei își împărțeau sarcinile. Tataie avea un ritual de pregătire a treburilor. Se așeza seara la masă, își dădea șapca jos, se freca pe chelie, apoi se ridica și căuta un creion și carnețelul maro. Se așeza. Se ridica iar, ca un elev care n-are chef de teme și tot amână momentul. Cobora treptele de lemn spre beci, beciul era sub bucătăria de vară. De pe trepte lua sticla mică de țuică și o aducea pe masă. Făcea totul încet, trăgând de el, era un om obosit la sfârșitul zilei, ignorând sfârșitul propriilor zile. Se așeza iar, lua o gură de țuică direct din sticlă, îi punea dopul și o punea pe masă. Se scărpina iar în cap. Apoi șoptea și scria în caietul maro, în același timp:

-Pătru. Vasile al Iuliei. Nelu sobarul. Dacă nu, a lu’ Dilimache. Continue reading →