Primii patru ani

Doamna ambasador ne-a chemat pe toți la o ședință spontană. S-au pregătit și pahare de șampanie, în mod cu totul excepțional. Am intrat cu toții în sala în care cu greu intrăm cu toții. Albul pereților era mut. În sala de ședințe ni se pare mai sigur decât în alte camere că mii de alte urechi ne ascultă. O naivitate. Mii de urechi ne ascultă oricum, oriunde. Dar când avem o convorbire intimă sau dureroasă la telefon nu intrăm în sala aceea.

Doamna ne-a chemat acolo și ne-a spus, spărgând liniștea grea și așteptarea cu care ne învelisem, că  s-a confirmat noul post unde va merge când își încheie mandatul la București. Și ne-a spus și cine va veni ca ambasador nou.

O privim. Pare ușurată că ne-a spus asta, dar și mai ușurată este de faptul că viitorul ei are din nou culoare. Știe cam cum vor arăta următorii patru ani din cariera ei. Noi, localii, nu. Asta e loteria diplomaților. Schimbă postul din patru în patru ani și nu află decât destul de târziu unde vor merge. Iau cu ei parteneri, copii, câini, pisici. O nouă viață reîncepe pentru ei la fiecare patru ani. Pentru noi nu. Rămânem pe loc și ne uscăm. Facem aceleași memorandumuri de evaluare ani la rândul, schimbăm date în șabloane, alergăm după semnături, anunțăm oamenii că proiectul lor este aprobat. Așteptăm să ne vină șefi și diplomați noi, modificând permanent dinamica grupului. Continue reading

Personal prince

Copilul Mic l-a declarat pe Paul, bunicul, prințul ei. Prințul nu își vede capul de treburi: trebuie să o culce, să îi țină trena, să o spele pe mâini și să îi facă des complimente. De când s-a încheiat vacanța și am ajuns iar la București, prințul a rămas în casa lui și Copilul Mic a rămas singur. Îi trebuie un prinț.

-Tati, tu erai prințul și eu eram eu. Da?

-Nu, nu mă joc de-a prințul. Facem lego, dacă vrei.

-Nu, tu erai prinț. Nu vreau lego. Eu sunt eu și tu ești prinț.

-Lego, atât. Nu sunt prinț.

Se negociază, timpul trece, nu cedează nimeni. Se întârzie la grădiniță. Timpul trece și mai evident. Un fir de fum alb iese pe horn si gata, habemus principem! Copilul Mic l-a convins și a învins. Ca de fiecare dată. Viața e o luptă.

-Bine, sunt prințul și merg la palat să îți aduc hainele pentru grădiniță, prințesă, anunță el fără zel.

Copil Mic se întoarce fericită către mine, cu aerul că îmi dezvăluie un secret de la curte:

-Prințul s-a dus de fapt să îmi aducă niște chiloți din dulapul meu. Așa fac prinții.

 

Frații din cais

-Auzi, tu crezi că tanti Drăguța e sora lui Dumnezeu?, mă întreba Dragoș ex abrupto, când tocmai mă așezasem bine pe o cracă de cais unde mai erau câteva caise. Gata să cad de mirare, îmi țineam firea și mă prefăceam vag interesată de așa idee. De fapt, muream de ciudă că nu mă gândisem eu la asta. Dragoș avea mereu idei deștepte.

-Nu. Nu are cum. De unde până unde?

-Păi pe el îl cheamă Drăguțul și pe ea Drăguța. Sunt deci frați.

-Nu îl cheamă Drăguțul. De unde ai scos-o?! Îl cheamă Dumnezeu.

-Mă-ta mare cum îi zice? Nu Dumnezeu Drăguțul? Continue reading

Dă-i cu gaz!

Astăzi e 7 ianuarie și e pentru mulți prima zi de muncă după concediu. Deși anul abia a început, atmosfera nu e de petrecere. Unii colegi sunt deja încruntați și se uita prin tine ca printr-o colivie ruginită. Nu salută și dacă ar putea, te-ar evita când treci pe hol. Dar holul e îngust și lung și nimeni nu poate evita pe nimeni. Atunci trecem unii pe lângă alții și dacă e prima întâlnire din zi, ne și salutăm. Nu s-au născut neapărat așa, încruntați. Unii chiar au fost niște bebeluși minunați și niște tineri șarmanți. Faptul că în prima zi de lucru a noului an sunt deja încruntați de parcă pe la ei nu au trecut sărbătorile e dovada că unii au început lucrul săptămâna trecută și asta le dă dreptul la încruntare mai mult decât celor care au început azi și care au îndrăzneala să intre pe ușă și să zică la mulți ani, un an nou fericit. Unii merg mai departe și chiar se pupă zgomotos, dar rapid pe obraz. Starea de euforie durează puțin și fiecare intră grăbit în birou lui, cu sentimentul urgenței. Cu același sentiment al urgenței părăsiserăm birourile în decembrie, când ne grăbeam să închidem calculatoarele să începem Crăciunul. Cel mai frumos eveniment este anticiparea, cum zice tata. Nu s-a întâmplat nimic în zece zile, nu s-a schimbat nimic în zece zile , niciun atentat, niciun tsunami, nicio tăiere de salariu și totuși ce diferență de stare între atunci și acum. Încă mai avem brad în bucătărie. Asta le dă unora sentimentul de sărbătoare și vacanță mai continuă. Anticiparea s-a dus, evenimentul s-a consumat, prelungim iluzoriu o stare. Continue reading

Celălalt pantof

Copilul Mic e cel mai încăpățânat copil mic din lume. Îi plac la nebunie niște pantofi mici în magazin. Încerc să îi explic de ce nu are rost să îi probeze: pentru că sunt mici. Nu are rost. Ba are rost. Face scandal. Se uită oamenii la noi. Ca să scap, îi dau un pantof. Satisfăcută că un urlet i-a adus deja victoria, se așază și probează pantoful. E mic, cum spuneam.

-Ei vezi, ce ți-am spus? Nu am zis eu că sunt mici de tine? Că nu are rost să mai încerci?, savurez eu momentul meu de izbândă asupra iluzionării, gesticulând cu perechea pantofului.

Netulburată, picior peste picior și convinsă că viața e un șir neîntrerupt de reușite, îmi zice:

-Mami, dă-mi-l și pe cepelant. O să vezi că ăla îmi vine.