Doamna ambasador ne-a chemat pe toți la o ședință spontană. S-au pregătit și pahare de șampanie, în mod cu totul excepțional. Am intrat cu toții în sala în care cu greu intrăm cu toții. Albul pereților era mut. În sala de ședințe ni se pare mai sigur decât în alte camere că mii de alte urechi ne ascultă. O naivitate. Mii de urechi ne ascultă oricum, oriunde. Dar când avem o convorbire intimă sau dureroasă la telefon nu intrăm în sala aceea.
Doamna ne-a chemat acolo și ne-a spus, spărgând liniștea grea și așteptarea cu care ne învelisem, că s-a confirmat noul post unde va merge când își încheie mandatul la București. Și ne-a spus și cine va veni ca ambasador nou.
O privim. Pare ușurată că ne-a spus asta, dar și mai ușurată este de faptul că viitorul ei are din nou culoare. Știe cam cum vor arăta următorii patru ani din cariera ei. Noi, localii, nu. Asta e loteria diplomaților. Schimbă postul din patru în patru ani și nu află decât destul de târziu unde vor merge. Iau cu ei parteneri, copii, câini, pisici. O nouă viață reîncepe pentru ei la fiecare patru ani. Pentru noi nu. Rămânem pe loc și ne uscăm. Facem aceleași memorandumuri de evaluare ani la rândul, schimbăm date în șabloane, alergăm după semnături, anunțăm oamenii că proiectul lor este aprobat. Așteptăm să ne vină șefi și diplomați noi, modificând permanent dinamica grupului. Continue reading