Ultimul microbuz

-Fată, ia zi-i tu Tatăl nostru la ăsta micu’, că nu-ș ce l-a bușit!

Întorc capul, să fiu sigură că despre mine e vorba. Despre mine e vorba.

-Hai, îi zici la băiat?

Acum se uită și alții la mine. Se uită și administratorul de trafic, cu carnetul în aer și ochelarii alunecați fix pe ultima treaptă a nasului, de parcă doar o minune a naturii sau o eroare a gravitației îi împiedică să cadă. Se uită la mine și perechea agresivă și transpirată în exces, unde doamna cu alunițe spune tuturor: eu dau dracu CFR-ul, dau dracu Buzăul, dau dracu tot! Eu mâine dimineață la 6 trebuie să fiu la serviciu, în sala de operații. Eu de aici nu plec fără să urc în acest microbuz. Vă privește!

E sfârșit de iunie și la gară nu se mai dau bilete nici cu loc, nici fără loc la niciun tren spre Bucuresti. Cei câțiva ajunși în impas, ca mine, au apelat la ultima variantă: stația de microbuze, dacă o mai fi, de pe strada țiganilor. Mai este. E același praf și același asfalt zdrobit de acum 10 ani și tot de 10 ani e și cămașa administratorului, lipită de corp într-o simbioza frățească. Probabil că și ochelarii sunt tot lipiți pe vârful nasului lui și tot de 10 ani. Nu mai sunt microbuze. Ăsta la care ne holbăm toți e ultimul, e pe jumătate plin și are rezervări până la refuz.

-Nu se poate! zice un atlet în albastru, aflat la vârsta la care Zorba Grecul dărâma pe plajă mina de lignit.

Și el e transpirat. Și el spune că nu pleacă din Buzău fără să fie în acest microbuz.

-Domle, dar nu se poate să suplimentați?, țipă Doctorița Alunița.

-Ce să suplimentez, doamnă? Ce, e afacerea mea? Stați așa să sun pe colegul care pleacă acum de la Focșani, dar nu cred că mai are nici el are locuri.

-Hai fată, că moare băiatu, îi zici Tatăl nostru sau nu?, mă trage înapoi din suspansul administratorului femeia de lângă mine. Are cozi lungi, împletite, fustă lungă, în pliuri, roșu cu auriu și un dinte de aur. În brațe are un copil de 3 ani, cu tricou roșu, moț în păr roșu, brățară de mărțișor roșie și niște muci galbeni până la buric. Copilul mă fixează cu privirea și când respiră, mucii fac bule.

-Îi zic, zic.

Și încep în gând, Tatăl nostru.

-Pi așea? mă întrerupe prompt femeia.

-Dar cum?

-Pi pune mâna pe el cât îi zici Tatăl nostru, nu așa! Continue reading

Transhumanța din bucătărie

Vara, timpul bolborosea ca apa de mămăligă, stropind fierbinte și nu puteai să stai în preajma lui. Zilele se topeau ca o pastă galbenă și când plecam cu ai mei la mare sau la Buzău sau în vacanță la Târgu-Jiu, speram să găsesc la întoarcere vara în curte, așteptându-mă. Nu mă aștepta niciodată și timpul nu ținea cont de mine. Veneam înapoi toamna, când ai mei începeau serviciul în oraș și eu grădinița, la Măgura. O prindeam pe mamaie în pregătiri. Relua acum traseul în sens invers față de primăvară, refăcând înapoi drumul obiectelor de la bucătăria de vară spre cea de iarnă. Ne mutam din nou în căsuța de aur, unde aveam să ne înghesuim toate trei, bunica, mamaie și eu. Mutarea dura o săptămână și mamaie o pregătea minuțios. Întâi se dezvelea groapa cu var, de sub cais. Ne învârteam pe lângă ea o zi întreagă și deși ne spuneau să plecăm la joacă în altă parte, sfârșitul zilei ne prindea tot lângă groapă, eu plângând că Dragoș mi-a aruncat o jucărie în ea, el ca un chimist cu mâinile în șolduri, uitându-se fix in marea de var:

-Stai, nu mai plânge ca proasta. Stai să vedem dacă o dizolvă!

Continue reading