-Mami, vino la poartă că te așteaptă cinci fantome.
Nu ai cum să nu te duci, vine după tine și te scoate din fundul lumii ca să mergi unde are ea treabă cu tine. Mă duc deci. Vorbesc cu 5 fantome la poartă, le invit în curte, ele refuză și își văd de drum. Le urez drum bun mai departe, la fel face și Copilul Mic și plecam înapoi în casă.
E octombrie, soare mult și frig convingător. Sunt în pijamale încă, deși e 11 dimineața. Ciufulită. Am ieșit din nou din casă, să pregătesc la bucătăria de vară micul dejun pentru fete. Cu greu conving Copilul Mic să nu iasă iar după mine. Învârt cu lingura în borcanul cu dulceață, făcută în vara asta. Aud ciocănit la poartă. Nu e deschis? Este. Ies mirată și mă uit spre drum. Văd capetele a doi bărbați înălțându-se deasupra porții.
-E deschisă poarta, intrați!
-Veniți dumneavoastră, că avem o treabă.
Nu sunt fantome, sunt oameni. Și pentru că sunt oameni, în drum spre ei mă gândesc ca nu e cea mai potrivită ținută pentru a primi o vizită. Din greșeală am plecat și cu lingura de dulceață după mine. Ajung la poartă și anunț din mers:
-Tata nu e acasă, să știți.
Nu mai am demult 8 ani și totuși anunț niște străini care ciocănesc cu o piatră în poartă că tata nu e acasă. Zâmbesc singură când mă aud. Noi nu locuim aici, suntem acasă la părinți, dar tata nu e acasă, vreau să adaug. Dar nu e nevoie. Unul din bărbați, un tânăr cu voce joasă și pulovăr gri, îmi zice:
-Doamnă dragă, noi suntem doi voluntari de la Cluj.
S-au rătăcit și vor să știe unde e gara, mă gândesc. Le e foame. Vor bani pentru un caz.
-Am venit aici, în satul dumneavoastră frumos cu oameni gospodari, să vă întrebăm despre sensul vieții. Care credeți dumneavoastră că este cheia fericirii.
Îmi picură dulceață din lingură. Deci nu despre gară, hrană sau bani este vorba. Sunt în pijamale, nepieptănată și deși octombrie are soare, e frig. Alții s-ar simți străbătuți de un fior de inteligență la temperatura asta, în fața acestor întrebări. Eu nu. Îmi îndrept coloana și răspund ca la dirigenție, cu lingura în aer:
-Iubirea.
Și zâmbesc.
-Iubirea. Mda. I-am întrebat și pe consătenii dumneavoastră. Ați răspuns bine. Unii au zis respectul. Este respectul cheia fericirii in familie? E respectul sensul vieții?
Ezit. Cum să nu fie? Dar am zis deja iubirea. Mai pot să zic acum respectul? N-o să pară că renunț la idee, dacă accept acum că și respectul poate fi? Nu o să par nesigură pe conceptele mele? Continue reading