Decolteu la subraț

Nu ești nici foarte tânăr, nici bătrân și încă și se pare că tinerețea e ca niște plete pe care le dai pe spate, nu le tunzi. Trec într-un plan secund, dar nu dispar. Însă cât te amăgești tu mare lucru nu s-a schimbat față de anii când îți creșteau mușcate direct din suflet, universul casnic se golește și acele extensii ale cuibului: mătușile, tantile, doamnele, domnii, nea’ii care îți umpleau spațiile sociale și se învârteau în cerc domestic pe deasupra nevoilor tale, au dispărut. Agenda telefonului e un cimitir digital și felicitările de Crăciun rămân în rafturi pentru că nimeni nu mai locuiește la adresă și nici nu se mai bucură de efectul magic al unui plic alb în cutia poștală.

Acești eroi de praf care făceau giumbușlucuri la petrecerile din sufrageria ta și aceste babe monumentale care îți umpleau cămara de dulcețuri speciale și îți trimiteau găini de țară gata pregătite și mere cu pete și nuci în coajă și haine de lână și fețe de masă cu cusături de mână au plecat ca păsările spre țările calde. Nu îți smulgi părul din cap și nu urli, dar rămâi cu sufletul întărit de un apret amar, ca draperiile CFR care nu se mișcă, doar ecranează ca niște bucăți de tablă.

Am rămas cu multă lână pe care nu are cine să o mai transforme în rochițe și căciuli. Am căutat pe siteuri de handmade pe cineva dispus să le lucreze. Nu merită, mi s-a spus. Nu lucrez cu materialul clientului, a susținut cineva.  Am închis firma, mi-au scris unii. Am mers la o mercerie și am rugat-o pe vânzătoare să mă anunțe dacă află de vreo clientă dispusă să lucreze contra cost pentru cineva. Și am știut că nu o să mă sune nimeni.

A doua zi mă sună un număr străin. O voce sigură, fără raluri, mi-a spus cu multe cuvinte corect folosite contextul în care a ajuns la numărul meu. Da, da, e dispusă să lucreze pentru mine, la comandă, cu materialul meu. Îmi anunță programul pe care îl are în perioada următoare și prezintă expertiza în materie de pulovere și mileuri. Ani lungi de experiență, un CV impresionant și o tenacitate care ar trezi fiara HR din șeful meu chiar și la 3 dimineața. Pare de o vârstă incertă, dar conectată la trenduri și nevoi contemporane în materie de tricotaj și instagram.

Rămâne să o sun cât de repede pot, să stabilim când am putea să ne întâlnim. Ajung acasă și strâng cu entuziasmul în ascensiune toate ițele și firele pe care le considerasem un tezaur muribund. Le sortez cromatic, pun copiii la treabă și eu țin sculul bine întins pe brațele amplu deschise, Copilul Mare trage firul ascultător și face ghemul, Copilul Mic se învârte simultan în mișcare de revolutie și rotație și încurcă ghemul. Lucrăm neobosit. Seara caut model de cardigan pe Instagram si Facebook.

A doua zi o sun. “Vă țin minte”, îmi zice și tonul ei sună victorios. Au trecut cam 20 de ore între convorbirile noastre, dar nu mă descurajez, la urma urmei bacteria uitării ne amenință pe toți și e bine să recunoști cu voce tare când uitarea încă nu te-a doborât, ca o validare a succesului. Adică o fi viața asta o adunătură de chestii care o iau la vale pe Panta Rei în ritm alarmant, dar eu țin minte! Memoria e o armă de supraviețuire când timpul te aleargă și te sperie, de după blocuri. Și în fața ei, uitarea se dizolvă ca bacteria sub antibiotic.

Doamna simte nevoia să facă minuta ultimei convorbiri, cea de ieri. O aștept. Stabilim unde și când să ne vedem, să aduc ți modelul și materialele.  

-Nu îmi luați măsuri?

-Nu. Sunt expertă, v-am zis. O să îmi dau seama imediat care sunt dimensiunile când vă văd. Dar aduceți un pulovăr care va vine, dar nu aveți nevoie de el, să îl am ca exemplu.

Fac tot ce îmi cere. Ne întâlnim. E o doamnă elegantă și rotofeie, pare jovială și estimez că are 70 de ani. Îi explic ce vreau, nu prea pare interesată, mă asigură că știe să facă orice, a lucrat absolut orice la viața ei. Ce vreți să facem? Un cardigan. Cardigan? Aha, da, știu și cardigan. Un fel de pardesiu subțire, așa. Ia arătați-mi poza pe Instagram. Da, exact. Am mai făcut pardesie așa. Culoarea lânii merge cu modelul, e veselă. Da, sigur vă ajunge. Nicio problemă. La cei 80 de ani ai mei am făcut de toate. 80??? Incredibil. 

Se bucură de compliment și drept răsplată îmi împărtășește din tainele meșteșugului greu de realizat:  vă fac așa, cu bandă ornamentală pe 12 ochiuri, pe fond de tricot pe dos. Și aici pe mijloc fac așa, pe 6 ochiuri pe fond de tricot pe dos. Pe ambele părți!

Îi spun că nu mă pricep, dar nu sunt pretențioasă. Îmi place orice, numai să fie aproximativ precum cardiganul din poză. Dar ea nu se lasă, stabilim toate detaliile, si cu ce voi purta cardiganul, si câți centimetri sa aibă manșeta, dacă îl voi purta cu cordon sau nu, cât de lung să fie. Nu cred să mai fie vreun detaliu neatins. Sigur, va ieși minunat! mă asigură și ne despărțim.

Peste trei zile sună din nou.

-Duduia Anita, sunt doamna care vă lucrează. Am sunat să vă spun că lâna e pe mâini bune, e în siguranță la mine. Să nu vă faceți griji, că nu ne cunoaștem și că poate aș fi vreo neserioasă. Să aveți toată încrederea, chiar vă rog! 

Și mă mai asigura o dată de reușita garantata a succesului, grație multiplelor cazuri de comenzi dificile cărora le-a făcut mereu față cu brio. Chiar și când clienta s-a îngrășat enorm în timpul efectuării comenzii. Sau când s-a cocoșat de la cifoză și nu i-a mai stat cum trebuia rochia pe spate.

O asigur și eu că nu îmi fac nicio grijă, că am toată încrederea.

Apoi viața fără cardigane își întră în cursul firesc. Alte mărunțișuri ne încarcă zilele. Brusc sună telefonul:

-Domnița mea, sunt doamna care vă lucrează. Vreau să întreb, că eu mereu întreb clientul, să nu existe discuții și să nu fac vreo prostie: ce grosime să fie manșeta?

-Nu contează, cum știți dumneavoastră că trebuie să fie grosimea unei manșete de cardigan.

O vreme nu mai aud nimic de la ea și nici eu nu o sun, să nu pun presiune. Nu am nicio grabă. Mă bucur mocnit că dau un rost ghemelor cu fire colorate pe care le-am moștenit.

Într-o luni dimineață sună telefonul. Aceeași voce clară, de secretară la Uniunea Scriitorilor, mă întreabă:

-Domnișoara Anuca, vreți să fie închis sau deschis pardesiul?

-Închis? Păi cum îl bag pe cap, ca pe o rochie?

-Da, așa mă gândeam și eu. Dar am zis să întreb, să nu fac vreo prostie.

Și o vreme lungă iar nu mai aud nimic de la ea. Am și uitat, aproape, dar mă ține alertă la imprevizibilul vieții Copilul Mare:

-Dacă pățește ceva, că doar are 80 de ani, tu nici nu știi unde stă. Adio cardigan culoarea somonului, adio și pulovărul de model. Poate în sfârșit te vei îmbrăca și tu cu chestii din vremea noastră.

Nu vreau să îi dau dreptate Copilului Mare, însă trece o vreme lungă până când Zâna Ițelor iată, mă sună. Nici nu am preluat apelul, că îi strig Copilului Mare:

-Mă sună că e gata cardiganul! Na, că n-are nimic doamna, e sănătoasă tun și n-o să rămân fără cardigan.

Și preiau apelul, auzind o voce calmă precum a roboatei Andreea de la Vodafon.

-Duduia Anișoara, sunt doamna care vă lucrează. Aveți un produs în lucru la mine. Vreau să vă întreb, ca să nu fac vreo prostie. Vreți și mâneci la pardesiu?

Continue reading

Respirăm sâmbătă

Îl întreb dacă vrea să îl ajut cu bagajul pe scări, deși realizez că sunt caraghioasă: bagajul meu e mai mare ca al lui și de mine atârnă și Copilul Mic și Copilul Mare. Mulțumește zâmbind că nu, nu e nevoie și coborâm separat scările spre metroul de la Obor. E sâmbătă devreme, Oborul mișună de oameni năuci, de cumpărături masive și consumerism de bazar. Coborâm cu greu scările. Car după mine niște metri de stofă voluminoasă, brânzeturi olandeze, legume de la bătrânica din Călărași care vinde chiar sub scările rulante din piața modernă și niște flori de toamnă cu cozi lungi. Plecasem toate trei în Obor să cumpăr un fermoar. Fața locului bate mereu simplitatea intențiilor de acasă. Așteptăm pe peron metroul. Vine greu și e aproape plin. Intrăm și îl văd iar. E îmbrăcat în costum, e mic de statură și are o sacoșă pe roți. Pentru că privirile noastre se întâlnesc iar, îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi. Vine din alt secol, dar nici eu nu mă simt chiar la locul meu în lumea de azi. Ne vedem mai departe de călătorie. Continue reading

Pomenindu-ne unii pe alții

Când sunt Moșii de iarnă sau de vară, se pomenesc morții. Oamenii merg la biserică și asistă la slujbe și împart mâncare și-i pomenesc pe cei plecați. La noi in familie, cei plecați ne pomenesc mai întâi pe noi și apoi invers. Poate ne și înjură. Mi și-i imaginez stând pe coate la fereastra Raiului, înfometați și iritați, în timp ce ceilalți morți și-au primit pomana. Asta pentru că invariabil noi întârziem la biserică. Sau uităm esențialul acasă. Sau dacă nu esențialul, ceva tot uităm. Chibritele. Lingurița pentru colivă. Paharele pentru vin. Și niciodată nu ținem minte ritualul. Mereu ne trag de mânecă experții că suntem în urmă cu gesturile care țin de protocolul pomenirii: uităm să scoatem dopul de la sticla cu vin și efectul slujbei este egal cu zero. Așa ni s-a spus. Adică pomenirea nu mai e la fel când ai dopul pus la sticlă, practic dopul o blochează. În plus, nu bâțâim energic coliva atunci când se cântă ” veșnica lor pomenire”. Tata o lasă câteodată chiar în coș, nemișcată. Atunci cineva bine informat îi atrage atenția. Fără replică, tata se supune și scoate coliva din coș și o bălăngănim amândoi cu zel, ca niște pacienți cu Parkinson. În timpul acesta, morții noștri așteaptă, cu ochii pe fereastra aceea a Raiului care dă înapoi spre lume. Noi nici colivă nu facem, pentru că nu știm. Mama nu vrea să învețe, tata nu stie, eu nu am voie. Deci o face o vecină. Iar coliva nu se face o farfurioară. Se fac vreo patru. La biserica din satul nostru nu se mai omoară lumea să mănânce colivă. Le bagi cu forța pe gât niște paharele cu colivă. Dar tot vii înapoi acasă cu vreo trei farfurii jumate. Pictate cu ceara căzută de la lumânări. Continue reading