În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie ușa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer și zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram și eu și Dragoș treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineața trăgeau de mine mult să mă scol și când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheață la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cușca lui Țăndărică era un strat gros de alb și el dădea năuc din coadă, cu blana nemișcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna țipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer și mătura pe la spate zăpada din fața cuștii.  Continue reading →