Arii pe Instagram

Dacă ar putea, pianul și-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită și acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în liniște și praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creație și face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare și se cutremură sub forța compoziției. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparțin opere cu o paletă largă de inspirație, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: ‘Mica Sirenă și piesele de lego’, ‘Mama melcului, iarna’, etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare și la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulți decât ea, deși și-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înțelegem! Ce știm noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deși postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăși și dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează? Continue reading

Ce a fost, cum a fost

Ce făceam în ianuarie? Ce făceam? Îmi fâlfâia sufletul ca o perdea în curent, așa cum pățesc mereu când 31 decembrie se face 1 ianuarie. Mi-e deja dor de ce a trecut, mă gândesc cu inima strânsă la ce va veni, mă întreb dacă nu am ratat ceva, dacă asta e tot, dacă nu mai bine eram în altă parte și nu unde sunt acum. Apoi ianuarie și-a intrat în ritm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu m-am mai gândit prea mult la ianuarie, nici ianuarie nu s-a gândit prea mult la mine.Ce o fi sub zile, sub suprafețe, nu știe nimeni și sperăm că ceea ce vedem e tot, că nicio surpriză nu se strecoară neobservată pe sub tălpile noastre. Iarnă, copii, puțină zăpadă albă, școală, grădiniță, multă zăpadă neagră, Pipera sub troiene de jeg și fețe încruntate de corporatiști preocupați de soarta managementului de peste țări, de deadline-uri, de pregătirea quarter-end-ului.

În februarie mă îngrozeam că înaintez frenetic spre momentul de care toți se leagă, pe care eu l-aș fi lăsat să treacă neobservat. Un fel de Revelion al vieții mele, cu bilanțuri, meditații, rezoluții, frustrări, revoluții. Gata, s-a dus tinerețea, îi auzeam. Lasă, că nu e așa rău, o să vezi, îmi ridicau fals moralul. Atunci de ce vorbim despre asta dacă nu e așa rău? De ce trebuie să fie ăsta un prag? Cât mai am? Asta a fost tot ? Ceea ce am ratat chiar este important sau merge și fără? Ce am reușit să fac e esențial sau e ceva ce toată lumea obține, fără mare efort? Ce aș fi făcut în plus, dacă mă iubeam mai mult și aveam altă fire? Continue reading