Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Continue reading →