Noi aveam telefon în casă. De fapt, nu avea nimeni. Și oamenii nu simțeau nevoia să vorbească la telefon sau nu aveau cu cine, pentru că toți ai casei erau acasă. Pentru cei care totuși aveau motiv să comunice în afara satului de forma unui ou ochi, unind dorințele prin fire electrice care traversau copacii plantați la marginea drumului, existau Telefoane la poștă. În mijlocul satului trona o intenție sinistră de urbanizare: un bloc cu trei etaje, cu balcoane mici și cu două instituții la parter, Poliția și Poșta. La poștă puteai suna. O doamnă care nu semăna deloc cu mama întrupa o eleganțe rurală care o distanța de toate femeile de pe ulițe, tinere sau bătrâne. Era aranjată, machiată, avea cercei de plastic asortați cu bluza și avea unghiile date cu ojă. Reprezenta o instituție și vorbea cu publicul, chiar dacă publicul erau femei cu basma și mâini ruginite, bărbați cu șapcă descheiați la cămașă și copii ciufuliți.

Noi eram dintre cei care frecventam spațiul întunecat ca o peșteră al acestui ghișeu poștal de la parterul singurului bloc din Măgura. Mamaie nota conștiincios din timp pe hârtie ce trebuia sa anunțe sau să ceară când aveam să sunăm. Ardeam de nerăbdare să mergem la Telefoane, să vorbesc cu ai mei și mă bucuram când uneori avea nevoie de ceva, ca să pot să îi aud. Alteori nu avea nevoie de nimic și așteptam o săptămână întreagă să aud vocea părinților, când ieșeau din Dacia alb treisprezece, în curte. Mă învârteam în gol în așteptare, ca un motor fără ulei.

Avea nevoie de ceva, plecam. Ne îmbrăcam frumos, că mergeam în centru. Treceam pe lângă Dragoș cu aer important, eu urma să sun, eu urma să vorbesc, el nu urma să facă nimic, nici nu avea cu cine vorbi.

-Un te duci, Anamario? mă întreba cocoțat pe gard.

-La Telefoane, vorbesc cu mama și cu tata.

-Și eu am fost, ieri! striga el în spatele meu și minciuna aluneca prin gard ca o prună necoaptă și nu mă tulbura cu nimic pentru că orice ar fi fost, eu urma să sun acasă.

Ajungeam la drum, traversam cu atenție și intram în bloc. Era întuneric și amândouă tăceam și stăteam drepte, cu un nod în stomac, ca la doctor. Era coadă și alții așteptau ca și noi în spațiul foarte mic dintre geamul închis al ghișeului și singura cabina de telefon. Era un purgatoriu mut în care se auzea doar vocea celui din cabină, tot în întuneric, strigând în telefon:

-Da cu ce tren vii? Ești schimbul doi? Să nu uiți de balamale, ia mai multe, dacă găsești, că mi-or mai trebui și altă dată.

Nu exista nicio intimitate și toți împărțeam ca într-o biserică slujba și o poveste, asistam colectiv la nevoi și rugăminți și întrebări și liste de medicamente și cereri de prosoape și comenzi de săpun și anunțuri de boală și nașteri fericite. Cei mai mulți nu vorbeau la telefon cum vorbeau pe viu, păreau un telegraf grăbit și speriat care trebuie să comunice rapid, eficient, ceva esențial. Ieșeau extenuați din cabină, dădeau bună seara și plecau. Vocea telefonistei țipa nazal, trăgând nervos geamul ghișeului:

-Grigorescu! Nu răspunde, să știți. Dacă vreți să mai încercați trebuie să mai stați, acum iau pe următorul.

Și trăgea nervos geamlâcul înapoi, blocând accesul la cuvinte și la oameni. Noi rămâneam tot pe partea întunecată a tăcerii, ne uitam la ghișeul mut și la profilul telefonistei care se vedea prin geam. Depindeam cu totul de ea ca de un zeu și ea era calea către ai mei, către toți oamenii care trebuiau sunați.

Ne venea rândul. Telefonista se uita o secundă la mine și scotea niște cabluri din niște mufe roșii și le introducea în niște mufe albastre și gesturile ei categorice, continue, trasau o hartă stranie și comică, dar nu mă amuzam deloc pentru că unul din acele cabluri și una din acele mufe mă duceau la ai mei, era miracolul la care asistam cu ochii cât cerceii de plastic ai telefonistei. Eram terminată de emoție și așteptare și știam că trebuia să vorbesc scurt, fără să îmi caut cuvintele, cu ai mei, în auzul tuturor. Era ca o operație care urma să mi se facă în mijlocul unei piețe unde oamenii se opreau să mă privească. Mamaie mă împingea înăuntru și mă lăsa să vorbesc eu prima, dar să nu stau mult, că ne costă. Și așteaptă lumea.

Telefonul suna mult. Mă îngrozea gândul că nu va răspunde nimeni, că voi pune receptorul în furcă și voi merge spre casă ca un ghețar ambulant. Fiecare sunat era cât o arie amară și după el venea o clipă de tăcere și alt sunat și altă tăcere, cuțit după sare după cuțit după sare. Răspundeau. Cabina exploda de lumină și eu deveneam înaltă, mai înaltă decât telefonul agățat și decât cabina și decât Poșta, atingeam cerul cu creștetul pentru că vorbeam cu ai mei și vocile lor rostogoleau baloane mari de fericire care sufocau cabina.

-Vă iubesc, strigam și eu ca cei de dinaintea mea și teiubescul meu arăta ca o pasăre albă într-o peșteră fără lumină. Probabil nici nu făcea față distanței lungi dintre mine și ai mei și se pierdea pe drum, discuția se întrerupea și mamaie ieșea precipitată din cabină, bătând în geam telefonistei:

-Mai încercați, vă rog. S-a întrerupt!

Mai încerca, telefonul suna din nou, dar acum mamaie prelua convorbirea și anunța scurt, că ne costă și așteaptă lumea:

-Are nevoie de șosete noi și o căciulă subțire.

Plecam spre casă de mână cu mamaie, eu căram în spate luna și eșecul unei convorbiri neterminate, în timp ce în urma noastră o voce amenința în receptor:

-Să vii că trebuie să culegem porumbul! Ai auzit? Porumbul! Să nu carecumva să nu vii! Vezi, poate vii și cu Marcel!