Mai încearcă tu și-mpinge vaca

  • Sunt în birou și privesc calculatorul ca pe un buchet de cabluri fără sens. Ușile sunt toate deschise, pentru că nu este permis să stăm cu ușile închise. Doar unii dintre noi își permit să uite de regulă. Și doar ei nu pățesc nimic. Eu nici măcar nu am ușă, pentru că biroul meu e pe un hol. Nu am ușă, nu am dileme.
    Cât mă uit absentă în calculator, să văd din ce colț să apuc ziua asta, îl aud pe hol pe domnul Oaie zicându-i Verenei:
    -M-au sunat de la reședință. A sosit vaca și nu poate să intre.
    Verena: Vaca?? N-are cum!
    -Ba are cum. E în fața porții și nu poate intra.
    -Tocmai am vorbit cu bucătarul și nu e nimeni la poartă. Stai să mai sun o dată.
    Verena ia telefonul și formează numărul de la reședință.
    -Mai sună o dată, da. Nu se poate să lăsăm vaca afară. Ne-o fură, insistă Oaie, ca un șef nerăbdător. Oaie chiar e șef. E consilierul secției agricole. E numele lui adevărat și are mustață și haină pe umeri. Seamănă tare cu Vaclav Havel ăn anii 80.
    -Alo, Marius? Am înțeles că a sosit vaca. Poți să te mai uiți o dată să vezi dacă a ajuns vaca?
    -A sunat la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb. Domnule Oaie, a sunat vaca la poartă?
    -Nu știu, stai să întreb.
    Se întoarce către telefonul pe care îl ținea în palmă ca pe un obiect scârbos, de care ți-e silă: Willem, ai sunat la poartă? Aha. Cică nu, nu a sunat, îi spune Verenei.
    -Păi să sune, zice Verena, cu receptorul la ureche.
    -Păi să suni, Willem. Gata, ai sunat?
    Domnul Oaie către Verena: da, a sunat.
    Verena, către Marius: da, a sunat.
    Marius, în receptor, către Verena: gata, a sunat. Dau drumul la vacă. Da unde o punem?
    Verena, către Oaie: unde o pun?
    -Nu știu, eu trebuia doar să mă asigur că nu rămâne vaca pe afară. Că ne-o fură cineva.
    Marius către Verena: o punem în living și după aceea mai vedem.
    -Și cum o urcați pe scări?
    -O târâm.
    -Nuuu, că-i sare vopseaua. Cred! Stai totuși să întreb.
    Verena către domnul Oaie: nu îi sare vopseaua dacă o târăsc pe scări?
    -Îi sare, îi sare, cum să nu-i sară?! Nu o târâți! Or o iau în brațe, or o lasă la parter. Dar sigur nu trebuie târâtă pe scări.
    E vaca de rigips, în mărime naturală, colorată bălțat, pe care o expunem la evenimente cu specific agricol. Și mereu uităm unde a rămas la evenimentul anterior. Și pentru că nu am ușă, toate frânturile haosului lumii ajung negreșit la mine, ca niște lampioane plutind necontrolat.

 

Noaptea, pe răcoare

Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri. Continue reading