-
Eram tânără și scrisesem o carte. Plecasem de acasă și devenisem studentă la București. Nimic nu era cum îmi imaginasem și după ce patru ani doar la asta visasem, acum voiam înapoi în apartamentul nostru cu două camere, în patul făcut de tataie. Înaintam prin mulțimea de chipuri străine și profesori detașați și reci căutând măcar o pulbere din vechea rutină. Nu mai era de găsit. Un provizorat gri ca zidurile facultății mele îmi acapara toate formele de supraviețuire.Din toată lumea aceea, singurul care arata un vag interes pentru cei două sute de studenți care umpleau amfiteatrul și emana umanitate prin ochelarii cu lentile negre era profesorul de literatură veche. Era și decan și asta l-ar fi făcut și mai de temut, dacă nu ar fi avut un aer destul de degajat, ca și cum funcția ar fi fost o povară pentru el, nu un instrument suplimentar de intimidare pentru noi.Eram speriată și scrisesem o carte. Nu spusesem nimănui și refuzam să urmez sfatul lui tata, să povestesc la facultate despre asta, să dau câte un exemplar profesorilor. Cei mai mulți nici nu se întorceau dacă îi strigai, umblau învăluiți într-o indiferență de gheață.Nu eram deloc adaptată și pe nicăieri nu îmi găseam rostul. Nici printre prietenele de acasă, care și ele înotau în starea de nou ca să se prindă de un mal. Nici printre noii colegi care treceau pe lângă mine ca metrourile în direcții opuse. Și ca să mă prind și eu de un mal, m-am gândit să ies din păstaia invizibilă în care mă încuiasem. Mi-am făcut curaj și am scris câteva rânduri pe carte, apoi am pus data și am semnat. Am așteptat după curs și i-am dat profesorului cartea, înghețată de frică. A luat-o firesc, ca pe un covrig, dar a mulțumit și a plecat înapoi spre urgențele literaturii vechi, care nicicând nu îți dau pace. Am răsuflat ușurată că nu a angajat niciun dialog cu mine, eram prea terifiată de apropiere ca să pot răspunde decent unor curiozități.Am terminat facultatea, profesorii au rămas la fel, cei mai mulți colegi asemenea. Sentimentul inadaptării nu m-a părăsit complet niciodată, dar profesorul mi-a rămas cumva drag. L-am revăzut la licență. Despre carte nu mi-a spus niciodată nimic.A început adevărata viață și complexele profunde au săpat mai strașnic și la fel și dilemele, sentimentul inadaptării. Nu am mai scris de atunci, iar între timp capul mi s-a umplut de Excel-uri amenințătoare și armate de cifre care au ucis armatele de litere care mă ocupaseră în tinerețe.Într-o zi, am venit acasă ca în oricare altă zi. Am pus geanta în cuier, m-am descălțat, am lăsat cheia în ușă, ca să nu o uit a doua zi când voi pleca iar la serviciu. Am intrat în bucătărie și m-am uitat pe masă. Am crezut că nu văd bine. Nu mă aștepta o supă caldă, ci o carte veche, o cunoștință de pe alt etaj din mine, de care mă rușinasem ani de zile. Era cartea mea, din care nu mai păstrasem niciun exemplar. Am deschis-o și pe prima pagină m-am întâlnit cu cuvintele mele, tinere și speriate, mirosind a facultate acră. Rămăseseră acolo douăzeci de ani. Nu știu dacă profesorul citise vreodată cartea pe care i-o dădusem, dar o păstrase. Și murise singur, fără niciun urmaș. Iar cel care i-a vândut apartamentul și amintirile, a vândut și cartea mea. Doar îngerul cărților sau poate gestionarul obiectelor pierdute în univers îl inspirase pe soțul meu să caute pe internet, aiurea, într-o zi, numele meu și al cărții mele. Așa ajunsese la un anticariat online care vindea cărți cu autograf. Mi-a cumpărat-o.Nici nu știu ce m-a tulburat mai tare: gândul că profesorul și obiectele lui au refăcut circuitul vieții în natură, în malaxorul disciplinat al venirii și plecării sau întâlnirea neașteptată cu minele meu tânăr și neprăfuit, pe care l-aș lua de mână să-i arăt cum se face. Sau poate doar încăpățânarea unor obiecte de a se întoarce acasă, ca un câine care străbate mii de km și îndură foame, întuneric și frică doar ca să mai sară o dată în brațele stăpânului.
Minele întors
Reply