Ce te faci?

-Eu, când voi fi mare, mi-aș dori mult să merg la New York și să stau o săptămână, zice tatăl.

-Eu, când voi fi mare, mi-aș dori să văd Canada, să merg la make-up artistul pe care îl urmăresc și să îi cer o ședință de make up doar pentru mine, zice Copilul Mare.

-Eu mi-aș dori să devin vânzătoare la Auchan. Să văd multă lume, să vorbesc cu multă lume. Și noaptea să fiu pompieră, cu Mihăiță, care va fi soțul meu și șeful meu. Vom merge cu mașina noastră de pompieri toată noaptea. Dar parcă văd că nu o să fie foarte greu să fac toate astea, că vom avea mulți copii și eu nu o să am timp de nimic.

Eu le servesc supa în farfurii și parcă văd că nu o să-mi doresc nimic altceva când voi fi mare.

Să vezi bine

Ne ținem de mână pe stradă. Aud vești proaste:

-Astăzi Darius l-a împins pe Matei cu tot cu scaun și Matei a căzut pe jos, s-a lovit, aproape și-a rupt ochelarii. Apoi i-a dat un pumn în față lui Cătălin, care și-a mușcat limba. A mușcat-o apoi pe domnișoara Alexandra și i-a zis: te arunc pe geam de nu te vezi! Apoi i-a zis doamnei Mari, care îl întrebase: Darius, ce înseamnă asta?!, deci și ei i-a zis: ia vezi, că te arunc și pe tine pe geam de nu te vezi!

Sunt șocată. Copilul Mic mă privește:

-Dar am și o veste bună.

Ce veste mai poate fi bună după faptele acestui Greuceanu fără reper? Mă uit la Copilul Mic și aștept:

-Vestea bună e că Darius a mâncat astăzi tot din farfurie.

 

 

Să nu ni se fâlfâie

-Bine, sunt de acord. Mă înregistrezi când citesc mesajul, dar vreau în sala de ședințe. Nu la mine în birou. Să fie cu ceva decor. Să vii să compui un decor.

Din ce compun un decor? Din roll-up și steaguri. Roll-up eu nu am, trebuie să cer la Agricultură sau la Economic. Și toți lucrează de acasă, nu au mai trecut pe la birou de multă vreme. Între timp s-a schimbat și logo-ul instituției și nu mai avem voie să folosim materiale promoționale cu logo-ul vechi. Cu toate acestea, pentru că uităm sau nu comunicăm între noi, tot mai răsare câte un panou cu logo-ul vechi.

Cele mai multe roll-up-uri au temă agricolă, cel mult economică. Cu toate acestea, le folosim indiferent de eveniment, mesaj și context. Acum șeful trebuie să vorbească despre justiție. Sunt la birou, eu însămi revenită aici după multă vreme. Rătăcesc singură prin birourile goale ale colegilor, părăsite ca după o hiroshimă corporatistă. Fiecare are încă pe birou obiectele de acum un an, când am plecat. Cana preferată, poza cu familia, cu câinele, remindere-le din martie 2020, ultimul print, minuta ultimei ședințe. Sunt un arheolog care gravează printre relicve de dată recentă. Caut un roll-up care să se potrivească mesajului de astăzi pe care îl va transmite șeful meu. Iau eu îl voi filma.

-Să nu fie cu vaci! îl aud că strigă din biroul lui de la capătul culoarului și între noi doi e un ecou suav și serios, care face să vibreze particulele de praf.  Nu am nimic împotriva vacilor, dar m-am săturat de ele.

Așa e. S-a cam exagerat cu vaca în ultima vreme. Cum nu era mai nimeni, niciodată, la birou, a rămas expus același și cel mai inofensiv roll-up, cel cu o vacă, niște lalele și logo-ul vechi. Șeful a făcut mereu eforturi să acopere cu corpul său logo-ul căzut în desuetudine, dar vaca apărea de fiecare dată peste umărul lui drept, de parcă ar fi păscut în spatele lui cât el vorbea în fața camerei despre justiție, drepturile omului, drepturile copilului, economie circulară, orașe inteligente. Lalelele la fel, scoteau capul în stânga lui.

Deci nu cu vaci, deși e agricol, nu cu logo vechi, deși habar nu am dacă avem și cu logo nou. Caut prin birouri. Ar trebui să începem filmarea cât mai curând, să fim gata la timp, înainte să înceapă conferința online. Nu găsesc ce îmi trebuie. Îl sun pe Andrei, colegul de la Agricultură. Continue reading

Printre picături

  • Orașul doarme de câteva ore bune și eu stau cu Dumnezeu în bucătărie, pe întuneric, ca doi bătrâni care păzesc un copil. Am încercat să-i citesc niște rugăciuni, dar am închis cartea și am pus-o departe, că nu am găsit nimic potrivit. Ca să nu ne privim pe întuneric, am aprins o lumânare. Nu mă rog, doar vorbesc. Îmi dreg glasul ca și cum aș urma să am o discuție serioasă cu un superior. Mă tem de discuțiile serioase, de genul acela de dialog de negociere care traduce o lupta invizibilă, dar dârză. Și eu nu sunt bună la lupte. Îmi dreg glasul, dar îi vorbesc în tăcere. Dumnezeu mă ascultă. Îi spun că până acum două săptămâni, viața mea a fost un paradis. Nu mă gândeam atunci că era un paradis, dimpotrivă. Mă plângeam de trafic, de agitația orașului și a vieții mele, de prieteni pretențioși și merite nerecunoscute. Dar nu aflasem. Nu știam încă și a nu ști înseamnă paradis. Ești în afara cunoașterii și a emoției, plutești pe coama grijilor mărunte, rutina e un râu cu pietre enervante sub tălpi, dar nu te răstorni, calci prin apă mai departe. Și apoi deodată știi. Afli că viața ta nu mai e o curgere lină de zile la fel, de comoditate caldă, ci că s-ar putea încheia brusc, ca o alunecare de teren.
    Doctorul mi-a vorbit calm, dar ferm.
    Ar fi ceva șanse, a zis.
    Sunt multe riscuri însă, a zis.
    Dar fără riscuri, sigur nu sunt șanse, a zis.
    A fost o glumă? Nu informația, formularea, adică. A vrut să fie amuzant? O fi crezut că așa îndulcește pastila năucitoare care te trimite din Paradis pe pământ? Câte glume ca aceasta spune în fiecare zi?
     Am ieșit în fugă din cabinet, ca să nu fiu forțată să dau un răspuns. Doctorul îl aștepta însă, cu mâna pe tastatură, cu mâna pe calendarul care programează șanse la viață și riscuri de moarte. Ce ușor o fi pentru tine, am gândit. O data în calendar, niște cifre inerte.
    -Poate notați acolo chiar data morții mele, i-am zis ridicându-mă brusc în picioare. Am deschis smucit ușa, fugind pe coridor.
     A ieșit după mine și a strigat:
    -Ce faceți? Unde fugiți? Trebuie să vă întoarceți, să vorbim. Vă rog! Dar nu e posibil așa ceva! Vorbim civilizat, nu ne purtăm ca sălbaticii!
    Am coborât scările în viteză. dar l-am auzit în spate, cu o voce pitică, de jucărie fără baterii:
    -V-ați uitat geantaaaaa!
    M-am întors. Părea identic cu el însuși acum 5 minute. Fără expresie. Nici enervat, nici sumbru, parcă nici nu țipase după mine cu 3 secunde înainte. Mi-a spus din nou, de data aceasta cu mai multe cuvinte, despre ce e vorba și de ce trebuie intervenit rapid. Fără intervenție, va dura cel mult șase luni. Cu intervenție, există șanse, dar operația este extrem de riscantă. Dădeam din cap ca și cum îmi vorbea despre diagnosticul sumbru al unui frate al meu. Absorbeam cu amărăciune informația, gândindu-mă cu groază că va trebui să i-o spun fratelui meu, care nu era cu mine. În câteva secunde îmi dădeam seama că fratele eram eu și că aveam să îmi repet cuvintele doctorului mie, în curând. Apoi iar intram în pielea surorii de frate bolnav și mă conectam la ce spunea doctorul. Așa am ținut-o un sfert de oră, întrând și ieșind din mintea mea, torturându-mă de două ori, în două feluri. Doctorul a remarcat probabil că aveam scăpări de atenție, că a început să noteze pe o foaie niște cuvinte, punând săgeți între ele, apoi săgeți în jos, apoi o dată. Arăta ca schemele pe care le făceam când încercam să sintetizez materie stufoasa înaintea unui examen. Data aceea o subliniase cu roșu. De ce cu roșu? Nu putea să aleagă un pix verde? Sau tot albastru? De ce fix pe ăla roșu, ca să marcheze o tăietură în carne?
    -Nu pot așa repede! Exclus!
    -De ce? Ce aveți de făcut așa de urgent încât să nu suporte o amânare, mai ales având în vedere natura situației despre care vorbim? Puteți muri!
    Părea să îi placă să îmi repete asta. Era a treia oară când o spunea. Cuvintele lui fluturau serios, dar reparabil in gura lui. Semăna cu ce îi spui unui adolescent care a băut prea mult: e cazul să te oprești, că altfel de îmbeți. Și dacă te îmbeți, îți va fi rău mâine. La fel și către mine: S-ar putea să muriți în curând, fiți atentă! Și dacă muriți, vă va fi rău mâine.
    Ce am de făcut?! Nu e treaba lui ce am de făcut. Trebuie să mă gândesc singură, nu presată de un bărbat în halat alb, care umblă cu două pixuri în buzunar, ca două pumnale: unul cu care subliniază deadline-urile vieții, celălalt o armă moartă.
    -Peste o săptămână vine acasă Tudor, băiețelul de 4 ani pe care l-am adoptat, mă trezesc spunându-i.
    Se lasă o liniște medicală în cabinetul lui mic, unde ai zice ca nu e loc de vești proaste. Mă uit la medic și pare brusc pleoștit. Dacă nu mi-ar fi atras atenția că voi muri în curând, aproape că m-aș bucura că i-am pus capac. Acum să te vad, dom’ doctor! Să te văd ce mai spui!
    S-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine, cu spatele sprijinit de masă. Mirosea a instrument chirurgical, arăta ca un instrument chirurgical și aș fi zis că se va năpusti asupra mea și îmi va face secțiune pe loc, cu el însuși. Dar mi-a vorbit brusc blând, ca și cum situația aceasta nasoală, cu adevărat nasoală, de două ori tragică, ne-ar fi privit pe amândoi și îngerii neatenți ai încurcăturilor de destin l-ar fi tras și pe el în încâlceala asta care mi se servea pe tavă.
    -Înțeleg, credeți-mă că vă înțeleg. Dar ce preferați: un copil cu o mamă pe termen foarte, foarte scurt sau o amânare acum și o mamă care îl va primi cu iubire peste câteva luni?
    Uitase să menționeze că operația presupunea riscuri foarte mari, ceea ce însemna că amânarea ar fi putut deveni poate permanenta. M-am prefăcut că nu m-am gândit la asta. Am reușit să mă mint câteva secunde că nu există decât varianta operație egal succes egal copil fericit și mamă fericita. Câteva secunde, atât.
    -Dar dacă nu mai poate avea loc nicio adopție? Daca mor în timpul operației și el va crede că l-am abandonat? Că nu l-am mai vrut?Dacă ar veni acum, măcar vom avea 5-6 luni împreună. Ce garanții îmi dați că merita să fac operația?
    M-a privit cu amărăciune sinceră, deși eu îi vorbisem de garanții ca unui asigurator de viață. Era, în felul lui, un asigurator de viață, dar nu lucra singur și asta se chinuia să îmi explice:
    -Garanții poate să va ofere doar…
    Și a arătat cu degetul în sus, spre tavan, ca și cum superiorii lui, managerii adevărului, se află la etaj și lucrează intens la asigurarea vieții celor care nu mai au de ales. Dar eu am înțeles despre cine vorbea.
    -Deci, Doamne! Doar tu poți oferi garanții. Mintea mea este în beznă. Acum o lună aveam confirmarea că adopția s-a finalizat. Urma să devin mamă. Am sărit în sus de bucurie, anticipând acel miros de înger crud pe care îl au copiii când nu sunt conștienți de sine și privesc intens la televizor. Am strâns cu mintea șosete aruncate aiurea prin casă și tot cu mintea l-am certat că nu și-a strâns lego și iar calc noaptea pe piesele acelea criminale, când mă strigă că a visat urât. Am purtat la gât cel mai valoros colier de mânuțe împletite la ceafa mea. Apoi mi-am ciuntit puțin bucuria de a deveni mamă cu lama ascuțită a temerii. Dacă nu voi face față? Dacă va fi cumplit de greu și rolul acesta, de mamă, poate nu e totuși pentru mine? Acum o lună credeam că am griji, deși nu aveam probleme. Acum am probleme, dar nu mă pot gândi la nimic. Va fi bine? Zi-mi Tu. Dacă fac operația, va fi bine?
    În bucătărie e tăcere. Lumânarea e spre final, o lumânare romantică, nimic religios în ea, e cea pe care o aprinsesem când a venit decizia de adopție. Vorbesc, rog, mă rog. Dă-mi un semn, Doamne. Te rog. Dă-mi un semn că merita să fac operația, că va fi bine și Tudor va avea șansa la o mamă. Dă-mi un semn!
    Nu se clintește nimic. Mi-aș dori să văd pereții că se strâmbă ca niște oglinzi de bâlci, că fereastra se deschide brusc sau că lumânarea se stinge. Orice. Nimic nu se întâmpla și simt că mă dor umerii de încordare. Ce semn? Ar fi culmea! Doar nu e film paranormal. Revino-ți. Roagă-te decent, ce e asta? Noaptea e sfetnic bun, te culci acum și mâine vei ști ce decizie să iei.
    Mă ridic și aprind lumina. Bucătăria se inundă de lumină și lipsa unui miracol face și mai agresiv râul de lumină care mă îneacă brusc. Îmi revin repede și merg la fereastră, să o închid. De aproape constat că a plouat, ferestrele sunt ude. Nici  măcar nu am auzit ploaia. Când închid fereastra, văd o picătură mare de ploaie, rostogolindu-se cu viteză, de parcă ar cotropi înfometată suprafața ferestrei. Alunecă iute în linie dreaptă, pare să aibă un plan clar în minte, o strategie de război fulger pe harta nocturnă a geamului, dar brusc face o cotitură. Fuga ei se împotmolește și cu o schimbare evidenta de intenție, se îndreaptă acum lent spre altă picătura mică, firavă, cu care se unește. Din unghiul meu, pare că o cuprinde ușor în brațe și pornesc amândouă încet mai departe, ca o mama cu un copil care abia a învățat să meargă și e în alunecarea aceasta a lor pe bezna ferestrei mele ceva tandru și grijuliu, cald și moale, cum e somnul de miere al oricărei mame din univers alături de puiul ei.
    Deschid fereastra și urlu către cerneala cerului:
    -Îți mulțumeeeeeeeeeeeeeeeeesc!!!!!!