Miracol pe sobă

Sărbătorile veneau cu un ritual care urma calendare nescrise, dar pe care tot satul le urma cu sfințenie. La fel și plecau. Niciodată nu era dintr-o dată Crăciunul sau dintr-o dată Paștele. Lucrările destinate miracolului începeau mereu cu mult înaintea miracolului și păreau fără legătura cu el, într-un ceremonial invizibil pe care Dragoș și cu mine nu îl înțelegeam și nu îl țineam minte niciodată.

Bunica și mamaie decideau într-o zi anume că intră în post. Chiar și neutralizarea aceasta culinară se petrecea cu un mic spectacol. O săptămână înainte de începerea oficială a sobrietății, amândouă savurau și aduceau mici ofrande verbale unei bucăți de brânză, unei căni cu lapte sau unei aripi de găină. Își luau la revedere de la ele ca și cum drumurile lor urmau să se separe periculos și poate definitiv și bucatele acelea de final meritau atenție și mulțumiri ca niște ultimi regi ai unei țări care intra în restriște. Urma o sâmbătă în care se găteau delicii, dar fără risipă. Urma o duminică care semăna cu un mic festin și la care mamaie aducea mereu de la biserică pe Vica sau pe Niculina și bucătăria minusculă se lărgea ca un palat pe ale cărui hornuri ieșeau aburi pentru îngeri. Era un fel de ultimă veselie, permisă din moment ce perișoarele, fripturile, lapte și ouăle și cozonacii și gogoșile urmau să plece o vreme de la casa noastră, ca un stol culinar spre țările calde. Continue reading

Dac-ar fi

Aprind un chibrit. Cum mai trosnește și cum se mai aprinde! Chibritul arde întocmai ca o lumânărică.

Doamne, ce an! A început direct cu februarie, ianuarie nici nu a existat și cumva nimeni nu a remarcat absenta începutului consacrat. Am supraviețuit bine și doar cu unsprezece luni. Februarie a deschis deci anul și pentru prima data nu am avut emoții și nu m-a durut că e ziua mea. Dimpotrivă, am aruncat pătura neagră cu care mă închid în coconul interior și nu am închis strâns ochii, așa cum fac de obicei.

Au urmat un martie cu mărțișoare făcute de mână și o primăvară fără griji, în care din bălțile cu noroi au crescut direct flori, învelite în aur. Măștilor aruncate pe jos le-au crescut aripi și grădinile invadate de pete albe și bleu cu urechi elastice s-au ridicat la cer în cercuri concentrice, ca niște rochii de înger.

Fără griji. De mult, aproape niciodată, nu am trăit fără griji. M-a și speriat puțin felul în care zilele au curs unele în altele ca o înșiruire de fulgi la prima ninsoare, imponderabile și luminoase, neamintind de nimic, neanunțând nimic. Nu eram obișnuită cu asta. M-am trezit dintr-o dată că trăiesc fiecare clipă așa cum îmi este dată și pe fiecare aș fi rugat-o să rămână, că e atât de frumoasă. Continue reading