Sunt în Gara de Nord, la linia 13. Trenul 402, vagon 22. Mă mir, câte vagoane să aibă trenul ăsta, cam cât distanța București-Buzău? Îmi place să merg cu trenul, nu am mai mers de mult și de câte ori mă duc la Buzău cu trenul, sunt din nou studentă, timpul n-a trecut și nici viața nu s-a schimbat. CFR-ul clar nu s-a schimbat, doar că nu mai merge nimeni global, adică absolut toți călătorii de pe această rută, fără bilet. Conceptul de naș în sensul de legătură de înrudire cu CFR a dispărut.
Pe peron văd trenul. Mă impresionează din prima, ca o persoană pe care știi că o vei iubi doar văzând-o la depărtare. Destinația finală e Chișinău, dar cu amabilitatea conductorului de tren, o să opreasca poate și la Buzău. E un tren de lemn, așa pare cel puțin acum noaptea, are niste țurțuri romantici până pe la mijlocul ferestrelor, ușile și ferestrele sunt mecanice și se închid și deschid cu cheia. La căldură nu merge căldura. Unde e locul micilor containere de gunoi nu sunt mici containere de gunoi. Trenul are multe vagoane albastre ca sarafanele mele din școala generală și două vagoane roșii precum cravata mea arsă cu fierul de călcat la un colț. Există și cușete cu draperii spălate ultima dată probabil când Chișinăul era al lui Gorbaciov și nu îl dădea nimănui. Scrie pe ele Căile Ferate ale Moldovei. Nu m-ar mira să deschidă somnoroasă obloanele Anna Karenina, întrebând: duduiță, da’ cât mai ie pân’ la Chișnău?De pază și din alt timp sunt controlorii de bilete. Au burțile mari ca niște mămăligi, brăzdate de cureaua roșie a genților de piele, poartă căciuli de blană pe cap și sunt toți foarte mutroși. Am urcat în tren. Simt că spun pa-paaa lumii UE, cu tot progresul și luminile ei de rampă, ducă-se trenurile ei electrice, confortul ei sporit, eu mă deplasez cu trenul spre trecut, nu mă-ncântați nici cu clasici, nici cu stil curat și antic, toate-mi sunt de o potrivă, eu rămân ce-m fost:romantic, zic eu ca Luceafărul poeziei românești, străbătând culoarul.

Am locul 44. Ce bine, îl găsesc ușor, însă o fată care are mult de stat în tren nu găsește de zece minute locul 46. Căutam toți înfrigurați locul 46. Nu există. Pe biletul ei da, în realitatea noastră nu. Găsim totuși un scaun fără număr. Pe el stă tolănit un vlăjgan obosit care nu da semne că ar vrea să se ridice.
-De unde ați dedus dumneavoastră că asta e locul 46? Ce, dacă n-are număr înseamnă că e 46?
Chemăm un controlor de tren. Abia intră în vagon, împingându-și burta înainte ca pe un copil care trebuie ghidat.
-Locul fără număr iesti 46. Vă rog să vă ridicați și să lăsați pî domnișoara sî ieie loc.
Răsuflăm ușurați. Deci fără număr înseamnă de fapt 46. Infinit=46.
Lângă mine e un student care caută o priză. Pare aproape straniu să ai pretenții la priză în trenul asta. Vrea să își încarce telefonul. Caută febril, ne ridicăm toți și căutăm pentru el o priză. Chemăm din nou controlorul. Vine cam plictisit de atâtea mofturi și pretenții.
-Există cumva vreo priză în compartiment? întreabă hipsterește studentul.
-Aici nu, iegzistă în compartimentul de-alături.
Băiatul se aruncă într-un zvâc optimist.
-Stați așa, iegzistă, da nu mergi.
-Nu funcționează priza aceea?
-Nu, spune înveselit controlorul, ca și cum a stricat-o el special.
-Păi și eu unde pot să îmi încarc telefonul?
-Acasă. Uni mergiți?
-La Râmnicu-Sărat.
-Oo, pâi Râmnicu-Sărat e ici colea, nu arde. Merjiți la părinți și le ziciți tată, mamă, dați-mi și mie o priză să-mi încarc telefonu. N-are nimica dacă nu vorbiți pân la Râmnic. Ia gândiți-vă la amărâții ăștia cari pân la Chișnău rămân nevorbiți, că toți vor să-și încarce telefoanele.

Afară era o noapte perfectă, doar țuțurii se vedeau pe fereastră și studentul privi disperat prin geamul negru, ca în fața unei sentințe cu executare.