Grădinița se încheia mereu cu o serbare amplă în care cei câțiva copii ofeream un spectacol întregului sat, pe scena Căminului Cultural. Nu era puțin lucru. Ne pregăteam cu sârg cu câteva luni înainte ca să fim câteva ore vedete. Doamna educatoare ne punea să repetăm rolul săptămâni în șir în clasa noastră mică cu scaune gri. Teiul mare din curte ne umbrea ferestrele și își presa crengile de geamul clasei, vrând și el înăuntru la repetiții. Înăuntru, noi am fi vrut să fim în locul lui, afară. Repetam ca papagalii poezii și fragmente de texte, de multe ori neînțelegând ce ziceam. Dragoș avea o voce sonoră și sigură și îl auzeam cum trecea dimineața cu mare zel cu vitele spre deal, când îl punea bunică-sa la treabă și nu avea voie să se joace cu mine: Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, treci Diano înapoi, tâmpito, treci fă înapoi, unde te crezi, deci vântul suflă rece, rănile mă dor. Deci, încă o dată: dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor. Până și vacilor li se luase de atâtea poezii fără sens.
Costumația pentru serbare era o colaborare între doamna Paulina și mame, de multe ori erau rochițe din hârtie creponată sau coifuri și săbii din carton. Mie nu mi se aplica același regim. Mama considera că e de prost gust o rochiță de hârtie creponată, ca săracii. Mie mi se cumpărau materiale de la Buzău, mama făcea designul și mamaie executa, măiestrind noaptea volane și flori pe poalele rochiei largi cu rânduri de tul pe dedesupt, coroniță de fluturi din stofe colorate și tataie îmi tâmplărea o baghetă magică, făcând o pauză de lucru la masa de sufragerie a preotului, pe care trebuia să o predea până în Sf.Constantin și Elena. Mama aducea staniol de la flori, înfășurau bagheta de lemn cheală și ieșea o baghetă extraordinară pe care în ziua serbării, când să vrăjesc jumate de sat, constatam că o uitasem acasă. Venea ziua serbării. Toți urcam pe scenă emoționați, uituci, curajoși sau plângând. Acum ne vedeam în culise unii altora costumele. Deși nu îmi plăcea să fiu mereu altfel decât restul copiilor, reușeam mereu să par din altă ligă. Știam și rolul pe de rost, cu intonație, pentru că mamaie lăsase pe alt loc solarul, răsadurile, clientele la croitorie, gătitul și repetase cu mine rolul zile întregi, mă corecta când cântam fals, mă punea să mă uit în oglindă când recit, ca să văd cum mă privesc ceilalți.
Urcam pe scenă. Cu ținuta de Albă ca Zăpada așa de elaborată, lăsam spectatorii cu gura căscată. Fata lu dom Paul, normal, auzeam guri și nu prea îmi păreau admirative. Nu îmi plăcea să fiu vedetă, voiam să fiu ca Dragoș, coșar din hârtie. Îmi spuneam rolul. Aplauze. Și în timp ce noi copiii evoluam spectaculos pe scena Căminului Cultural din Măgura, care mie mi se părea cât un poligon, tataie, care nu era deloc bisericos și care în tinerețe făcuse și închisoare politică, a căzut în toropeală sau înapoi în gândurile lui, a uitat unde se află și când sala a început să aplaude recitalul nostru și poeziile închinate lui Ceaușescu, tataie deci s-a trezit brusc din reverie și a început să facă niște cruci mari, pline de evlavie, în loc de aplauze. Și-a revenit și a realizat unde era, a aplaudat și el, dar lumea deja îl văzuse. Toți au început să râdă și spectacolul s-a mutat în sală. Noroc că era cunoscut pentru simțul umorului și probabil și-au zis că făcea mișto și oricum la țară gesturile greșite se amendează prin râs sau se anulează de la sine, pentru că toți sunt vecini și prieteni.
am ras pe infundate la poezia lui Dragos, ca doarme cel mic. știi ce mi-a trecut prin minte.. o întrebare.. oare unde mai gasesc eu acum. asa ceva pentru baiatul meu, o comoara asa cum am avut noi acolo, pe piciorul de plai, pe gura de rai?
Poate si copiii nostri vor spune peste 30 de ani ca ce traim acum e o comoara. Daca exista pace, parinti iubitori si timp pentru joaca, ai deja o comoara.