Printre bucăți de materiale colorate ca niște fluturi supradimensionați, mamaie croia un drum magic din ațe, bolduri și însăilări indescifrabile care se termina cu o rochie sau o bluză sau un pardesiu. Deși stăteam lângă ea cât dura acest proces de transformare a metrajelor în obiecte identificabile, nu înțelegeam nimic din etapele lui, puzzle-ul era mai mare decât mine. Îmi plăcea să asist însă la climaxul cu care se încheiau mișcările mâinilor ei, glisarea peticelor unele pe lângă altele ca oamenii într-o stație de metrou, călătoria lor din sacoșa clientei pe masa de lucru, apoi pe jos, apoi pe mașina de cusut Singer și din nou pe masa de lucru și apoi pe corpul clientei când venea la probă și iar pe mașina de cusut și iar pe masă și cu cât ne apropiam de final, mamaie trăgea tot mai tare ca la un maraton textil și cu cât ea se micșora cumva sub greutatea acestui efort de creație, cu atât creștea și căpăta contur piesa la care lucrase. În sfârșit, pătratele perfecte și cele cu un colț mușcat de foarfecă și semicercurile și resturile aparent inutilizabile deveneau o rochie perfectă, pe care mamaie o călca atent ca pe o bijuterie, o agăța pe umeraș și o punea pe ușa șifonierului, apoi îmi spunea: să nu te atingi de ea, azi vine femeia și o ia. Și venea femeia și rochia de-abia născută dispărea ca un fluture de-o zi, la a cărui complicată apariție asistasem vreme lungă.

Când făcea croitorie, mamaie nu făcea doar croitorie. Peste zi mai erau altele care interveneau în procesul de creație. Animalele, solarul, pusul și strânsul mesei, mici alte treburi care o întrerupeau. Spre seară, când curtea se liniștea, pleca din camera de iarnă unde trăiam toți, împreună cu străbunica, și mergea în casa mare, unde ținea mașina de cusut. O urmam și eu. O apuca noaptea și intra într-o grabă ușor nervoasă, nu mânca nimic toată seara și mă certa să mă duc la culcare că se face târziu. Nu mă culcam.

-Atunci ține aici asta.

Mă punea să o asist cu lucruri minore, să îmi dea de lucru. Câteodată aducea cu ea din camera de iarnă și radioul Delia. Stătea închis ore întregi și deodată îi dădea drumul cu un gest brusc, parcă radioul ar fi fost motorul care ar fi urgentat treaba. Așaaaa. Nu știam ce-mi lipsește, zicea.

-Asta îți mai trebuie?

-Da, las-o acolo.

-Nu mi-o dai mie? Ce mai faci cu ea?

-Las-o acolo, îți dau și tie dacă o mai rămâne ceva, la sfârșit.

Mai negociam puțin și mă retrăgeam în patul de lângă mașina de cusut, unde nu dormeam aproape niciodată, deci mă foiam mult până reușeam să adorm, cu fața la perete. O auzeam în spatele meu dirijând cu voce tare traseul bucăților de material: așaaa, deci tu vii peste asta și aicea vine astălaltă…aha…aici întorc și tragem al doilea tighel, iar ăsta e pe fir bie. Radioul zumzăia și el pe comodă, toți ne făceam treaba și nici nu îmi mai era urât în casa mare.

Închideam ochii și nu peste mult timp adormeam în stepul egal al mașinii ei de cusut, drumuri sigure, fără ezitari, semn că lucrurile mergeau în direcția bună și mamaie avea regia sub control.