Din toate activitățile domestice legate de mersul casei, cel mai mult îmi place să merg la piață. Nu doar îmi dă un sens, nu doar mă readuce într-o stare de sănătate firească, mai ales la cap, ci mă pune în contact cu universul. Dacă vrei să știi cum arată adevărata Românie, nu mall-ul e, cred eu, oglinda, ci piața. Nu mai zic de atemporalitate, că nu m-ar crede nimeni. Piața să n-aibă timp?? Tocmai piața, care e conectată strâns la mersul economic al lumii, la agricultură, la politic? La mine în cap nu e așa. Eu simt piața ca pe o enclavă cu surse proprii de autoalimentare, acolo parcă nu există boli, moarte, frică, apocalipsă, amenințări geopolitice. Lumea trăiește intens la umbra frunzelor de salată, sub stropii de pe coaja căpșunilor, lumea se hrănește cu imaginea mormanelor roșii de ardei, ridichi, se respiră aerul de pâine coaptă și muzica pieței este strigătul peste tarabă al celor care vând sursa vieții cu mâinile lor înnegrite de pământ. Nici concurență prea mare nu e. Dacă femeia cu basma nu mai are busuioc, strigă peste trei rânduri de tarabe frumos aranjate la consăteanul ei:

-Costică, mai ai tu, mă, busuioc, că al meu s-a terminat? Are fata asta nevoie.

În piață se repară obiectele vieții, se revopsesc, se copiază chei de la casele lumii, se găsește orice, se imită luxul, se inventează variante mai ieftine la lucrurile inaccesibile, se repară ceasuri, deși prin piață nu trece timpul, se repară fermoare, se face tiv la fuste, se găsesc mileuri și alte obiecte de care nu mai are nevoie nimeni. Nimeni. De aceea îmi place în piață. 

Săptămâna trecută m-am dus să caut baterii mari AA pentru păpușa Irina și baterii mici LR13 pentru tableta ei, ca să poată Irina să o învețe pe fiica mea literele, cifrele și formele geometrice. Baterii mari s-au găsit ușor, la alimentară, cele LR13 au fost la fel de greu de găsit ca niște schiuri Pitic din comunism. Toți știu exact ce cauți, au avut, dar nu mai au. Întreb la alimentară, nu, nu au. Întreb la toneta improvizată a omului care vinde orice. Aveți baterii mici LR13? Mi-a răspuns românește: la ce vă trebuie? Pentru tableta Irinei, poftim. N-avem, a răspuns scurt omul care vinde orice. Întreb la ceasornicărie. Doamna ceasornicar e o bătrână cu voce afectată de țigări, ceasornicăria e cât un veceu de serviciu de mică, lumina e slabă. Aveți cumva baterii de ceas, mici, LR13? Doamna îmi răspunde fără să mă privească, zicând neutru da, avem. Aveți??? Avem, continuă ea netulburată. Cât costă una? 20 de lei, continuă ea și mai netulburată. Eu m-am tulburat totuși. 20 de lei??? Una? Îmi trebuie 3. Mai bine cumpăr o păpușă nouă! Doamna nu a zis nimic, având aerul nemuritor și rece al celui care vorbește cu niște viermi meschini. Vreau să ies și din spatele ei, deși n-ar mai fi avut loc în ceasornicărie decât umbra doamnei, aud o voce mică, bărbătească:

-Mergeți la arabi, poate au ăia.

Am vrut să văd cine e curajosul care a anihilat avântul comercial al bătrânei ceasornicărese. Părea Iepurele Alb din Alice în Țara Minunilor. Era un bărbat mic, cu mânuși albe, aplecat foarte mult deasupra unei măsuțe minuscule, cu o veioză la fel de minusculă pe ea, în spatele ceasornicăresei. Ai fi zis că stă cu fruntea lipită de masă pentru că pică de somn sau îi e rău sau se roagă, dacă nu vedeai (greu) că repară un lănțișor. Era bijutierul.

Am mulțumit și am ieșit în vacarmul pieței, ca după o expulzare. Întreb pe cineva unde e magazinul arabilor. Nu știa. Caut eu personal, văd farmacie, magazin de vinuri, Second-Hand cu perdele, farmacie, Centru Optica, farmacie, Poșta, chioșc de ziare și reviste, farmacie, Second Hand. Și gata, începe zona cu flori, fructe, legume, pâine, brânză. Unde sunt arabii? Întreb pe altcineva dacă știe.

-Arabi? Ce arabi? Nu avem așa ceva in piață.

-Mi-a zis cineva că aș putea găsi baterii mici la arabi.

-Aaaa, libanezii. Chiar mă miram, ce arabi, dom’le, că nu există arabi la noi în piață, slavă Domnului! Uite, acolo e magazinul libanezilor.

Intru. Un întreg palat de mii de lucruri inutile și urâte și fragile era păzit de doi libanezi grași care stăteau pe două scaunele foarte joase, astfel încât tejgheaua le venea cam la nivelul pomeților. Nu m-au băgat în seamă. Contrastul a înveselit-o pe fiica mea, care a dat entuziasmată din picioare, în cărucior, răsturnând pe post de bună ziua un morman înalt de farfurii de plastic. Deasupra tejghelei am văzut patru sprâncene ridicate a război. Am crezut că libanezii vor da pe loc foc Ardealului. Însă de sub masă s-au ridicat spre noi două voci dintr-o dată înmuiate, ca a unor bunici:

-Ci faci fetița, nu-i blace la noi? De ce strică fetița? Nu-i blace, nu?

Am strâns rapid zecile de farfurii, încercând să limitez mișcările copilului în spațiul periculos de aglomerat. I-am întrebat dacă au baterii LR13. Din tonul cald și blând cu care se adresaseră copilului, libanezii au redevenit foarte plictisiți și fără chef de comerț.

-Avem, s-a auzit o voce de sub masă, nu știu a căruia dintre cei doi.

Pauză.

-Și îmi dați și mie trei?

Fără energie, unul din ei s-a ridicat și a căutat în dulap.

-Boftim. Batru lei.

Mă uit, văd că scrie AG11 pe ele. Libanezii susțin că-i tot una cu LR13. Oricum, nu mai au chef de negoț, deja s-au întors unul spre celălalt și reiau în libaneză o discuție întreruptă de mine mai devreme. Peste masă le văd scăfârliile ca niște ouă scufundate pe jumătate în apă sărată.

Când cumperi ceva din piață, stai mereu în suspans, ca la examen. Ești expus hazardului mai mult decât în alte situații comerciale. Oare chiar funcționează ce ai cumpărat? Nu se dezmembrează până acasă sau nu se strică în primele ore?

Acasă introduc cu ceva emoție baterile mari în păpușa Irina și bateriile mici în tableta ei. Dacă ar fi acasă, soțul meu ar putea să facă o criză de nervi, căci dintr-o dată Irina strigă din toți plămânii ei de păpușă:

-Bună, hai să ne jucăm! Dacă apeși pe mânuța mea dreaptă, pot să te învăț cifrele, literele și formele geometrice!

Ei, cum să nu-ți placă piețele?