Fiecare trântea poarta în felul lui. La noi în curte era un du-te-vino de vecini care nu veneau neapărat pentru mamaie și tataie, ci pentru a lua apă din fântână și poarta noastră nu era încuiată niciodată. Doar când se înnopta tataie mergea prin întuneric încet spre poartă, ca un șef de magazin care încuie prăvălia și dimineața foarte devreme era prima grijă, să descuiem poarta ca să poată veni vecinii la apă. Îi cunoșteam pe cei care intrau pe poartă după felul cum o închideau. Tanti Rica nici nu se făcea auzită, intra tiptil de parcă ar fi vrut să surprindă o conversație de familie. Tanti Dorina închidea poarta cu nerv, tocmai să se audă că a intrat în curte, să nu cumva să surprindă vreo conversație de familie. Dragoș intra alergând ca și cum l-ar fi urmărit vreun câine și trântea poarta, care se închidea singură în urma lui.

Oamenii intrau în curte ca să ia apă. La noi era singura fântână din zonă și oamenii veneau ca și cum li se cuvenea, apa era sursa vieții și sursa vieții e a tuturor. Fântâna noastră unea satul. Apa noastră nu era a noastră. Nici curtea nu mai era numai a noastră. Cei mai mulți se opreau și la discuții cu mamaie sau tataie, înainte sau după ce dădeau drumul în fântână găleții metalice care lovea apa ca o ghiulea. Unsprezece rotiri de manivelă și găleata ajunge în fântână, treisprezece rotiri și  a intrat în adâncuri, mai multe rotiri deja nu e bine, iese cu mâl și se tulbură apa. Nici eu, nici Dragoș nu aveam voie să scoatem singuri apă din fântână. Ne fascinau și fântâna și apa din adâncuri și interdicția. Ne învârteam numai pe lângă ea și adesea ne aplecam mult uitându-ne la reflecția chipului nostru în apa îndepărtată ca la un frate geamăn de pe celălalt tărâm.  Ne strigam numele și ne amuzam de ecoul scurt întrerupt de stropii de apă. Deasupra fântânii era un acoperiș de țiglă ca la o casă și în jurul ei mamaie plantase cârciumărese. Fântâna părea macheta unui castel cu secrete adânci prin care treci cât ai bate din palme în alt regn, în alt timp, în cealaltă lume.

Bunica respecta fântâna ca pe un dar concret de la Dumnezeu, trimis direct la noi în curte. Ne spunea cum căra ea apă în tinerețe de la o fântână de pe dealurile din fața casei noastre, chiar și iarna cu picioarele desculțe, că nu avea pantofi, cu cobilița, când diminețile nici nu se rupeau încă de noapte. Noi nu înțelegeam mare lucru din poveștile ei și respectul ei pentru apă, habar nu aveam noi că istoria are straturi și că o felie din ea deja a dispărut în timp ce bunica povestește, iar cobiliță nu mai exista de mult la noi în curte. Acum apa era veșnică, la îndemână, o scoteam de pe lumea cealaltă cu o manivelă. Îmi plăcea să văd cum intrau vecinii în curte cu mers uscat și cu câte o găleată goală în fiecare mână, bălăngănindu-se ca niște cercei mari de-o parte și de alta a celui care le ducea. Îi urmăream și la plecare, cum ies din curte cu gălețile pline, pășeau apăsat, mersul parcă era ud și duceau cu ei mai departe sursa vieții, ca la Înviere când vii de la biserică și ocrotești în palme flacăra care ți-l aduce pe Isus în casă. Mergeau cu privirea în jos, fericiți și tăcuți, semn că și ei respectau apa.

O dată pe an fântâna era curățată. Nenea Ionel, vecinul de peste drum, era singurul care îndrăznea să coboare în adâncuri. Pentru Dragoș și pentru mine, nenea Ionel era un erou. Exista ceva ritualic în această curățare a fântânii. Tataie îi dădea indicații toată ziua, mamaie se ruga la Dumnezeu să nu vină beat și să facă vreo prostie fix la noi în fântână, bunica asista la ritual cu evlavie, ca la înălțarea unei biserici. Eu și Dragoș nu aveam voie să ne învârtim prea mult pe lângă fântână în acea zi, ca și cum fântâna, aflată în plin tratament, avea nevoie de liniște și discreție. Cum se desfășura în detaliu operațiunea de curățare, nu știu. Știu doar că din când în când nenea Ionel urca la suprafață plin de noroi si aburii celeilalte lumi, transfigurat, cu ochii umflați, și ne aducea cate o farfurie, un cuțitaș, un coș mic de fructe și alte obiecte mici căzute de-a lungul anului în fântână, de pe colacul ei. Le aducea de jos în sus, la noi, ca pe niște ființe vii îmbrăcate în pământ ud și le înmâna solemn bunicii.

-Ia uite, bre, castronu’ matale, unde era! Și ziceai că ți l-au spart copiii!

Bunica lua în primire toate obiectele pierdute de-a lungul anului și chipul i se lumina intens, nici riduri nu mai avea, că în micul ei univers gospodăresc toate își găseau echilibrul și obiectele reveneau acasă. Se mira și se bucura de parcă ieșise din fântână, viu, tatăl ei mort în război. Încă de atunci îmi doream ca morții, dacă tot trebuie neapărat să moară, să coboare în fântână și să ajungă direct pe lumea cealaltă, dar să rămână cumva și lângă noi mereu, când ți-e dor de ei, să îi scoată nenea Ionel la suprafață ca pe farfuriile pierdute și tristețea să nu fie profundă și perdeaua dintre noi și ei să nu fie grea și definitivă. Să plece, dar să rămână cu noi. Îi spuneam lui Dragoș ce frumos ar fi.

-Fă Anamario, ej cu capu’, răspundea el ferm și plin de înțelegere. Nici nu-mi mai vine să beau apă de la voi din fântână.

Acum oamenii au chiuvete și robinete și apă curentă în Măgura. Sursa vieții vine printr-o simplă răsucire, rece sau caldă. Fântâna noastră e încă în picioare în mijlocul curții, manivela merge, deși nu o mai învârte nimeni, iar găleata a rămas suspendată deasupra fântânii, puțin într-o parte, pe picior de plecare ca un animal de uscat și de apă, care la bătrânețe nu se poate hotărî pe care din cele două tărâmuri să se retragă.