Ningea de prin noiembrie. Pe geamul mic al bucătăriei de iarnă se lipeau noaptea de geam niște flori de gheață enorme care blocau priveliștea către deal. Bunica făcea focul pe la cinci dimineața și ușor, ușor florile se transformau ca într-un proces chimic filmat, căpătau sub ochii mei alte forme, se topeau, se scurgeau, se micșorau. Pe la prânz nu mai era nicio floare pe geam, rămâneau doar cele din perdelele de la fereastră, despre care mama zicea că sunt de prost-gust.

La Măgura, Crăciunul și ai mei veneau cam în același timp. Mulți ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente și una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului și a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în fața porții verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri și zăpadă și așteptare care mie îmi umpleau corpul și sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie și tataie erau ocupați cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depășea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei și radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia așteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliță și intrau în curți. De Ajun, nimeni nu încuia porțile, toți legau câinii. Mamaie aprindea becul din fața casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieșea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul ușilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă:

-Marioară, de ce arde becul ăla la drum, ca prostul?

Mamaie nu auzea. Tataie nu renunța și așa auzea tot satul dialogul lor din ce în ce mai tare, mamaie răspunzând de pe treptele casei mari, unde intrase să pună lenjerie pe pat pentru venirea alor mei, tataie de pe treptele atelierului, în cealaltă curte:

– Te întreb: de ce arde becul ăla de pomană acolo?

-Nu-i de pomană, e pentru colindători.

-De pomană deci. Ce, nu nimeresc pe întuneric? Ne iau ăștia curentul și uiți de bec și ne trezim mâine că a ars becul acolo toată noaptea. Să nu zici că nu ți-am spus

-Lasă-l așa, dom’ le, nu uit de el. Să vadă copiii ăia pe unde merg.

În seara dinaintea venirii Crăciunului, mamaie îmi dădea voie să  plec cu Dragoș la colindat. Așteptam cu nerăbdare și verdictul ei și plecarea cu Dragoș.

Dragoș își pregătise cu multa vreme înainte repertoriul, avea voce frumoasă și curaj și o traistă de gât și era îmbrăcat gros. Un om pregătit. Eu nu aveam traistă, nici nu știam la ce mi-ar fi trebuit. Dragoș știa că din orice faci trebuie să îți iasă un profit. Nu cânți așa, de dragul cântatului. Trebuie să te alegi cu ceva. Venea să mă ia, nerăbdător ca un lider. Avea o strategie, un program și un scop. Îl urmam supusă, fără nicio abatere. Era întuneric. Nu ieșeam altfel niciodată din curte, pe intuneric, prin sat. Luna nu părea impresionată de toate întâmplările din sat, lumina palid călătoria noastră și abia zăream, privind în urmă pe uliță, urmele cizmelor noastre la deal.

Mergeam din casa în casă și frigul mirosea ca hainele pe care le aducea de pe sârmă mamaie, înțepenite ca niște fantome de gheață. Nici câinii nu lătrau, luna făcea lumină și în întunericul galben cizmele noastre urcau dealul colindând. Se auzea doar scârțâitul pașilor în zăpadă și Dragoș, care bombănea în valuri de aburi cifre și calcule, ca un contabil în drum spre client:

–   5 lei tanti Rica, 7 lei a lu’ Patru, deci 12, 10 lei Buzuloaica, deci 22, 5 lei Podoreanu, deci 27. Împărțit la 2? Ia să vedem. Împărțit la 2? Face…face…hai și la țața Rozeta. Poate ne iese rotund. Și facem jumate-jumate.

Oricât de mare era libertatea aceasta excepțională, de Ajun, ea avea totuși o limită clară. Mamaie nu mă lăsa mai departe de țața Rozeta. Acela era reperul ei de securitate, dincolo începea pericolul, absurdul, erau cei care locuiau sub deal și de care trebuia să mă feresc. Pentru mine acolo se oprea Ajunul. Dincolo de căsuța cocoșată a Rozetei, cu prispă și portiță de lemn foarte joasă, nu mai exista colind.

Țața Rozeta nici un mai vedea, nici un prea mai auzea. Deschidea ușa că știa că așa se face de Ajun, era cocoșată și ea, aplecată spre pământ precum casa ei și de la distanță semănau leit cu păpușile rusești, o păpușă în altă păpușă, identice, dar diferite ca dimensiune. Nu știam dacă bătrâna ținea în poală o casă sau casa se chinuia să acopere o bătrână.

Din spatele ei, prin ușa deschisă, strălucea o lumină slabă și nu mă puteam concentra la colind, pentru că mi se părea că seamănă cu sfânta al cărui nume nu-l știam, din icoana de deasupra ligheanului cu mălai, de acasă. Mă uitam la ea cu uimire, înghițindu-mi aburii colindului.

Țața Rozeta se mișca încet, ca un fulg în cădere, plutind în pragul ușii și în pragul dintre două lumi: a ei, pe jumătate dusă și a noastră, vii și curioși, între căldura din spatele ei și gerul din față, unde ne aflam noi. Ne întindea niște nuci. Dragoș așteptase intens momentul, sperând o minune financiară care să ne rotunjească venitul și să putem împărți fără greutate la doi. Acum Dragoș se rupea ca un arc întins prea tare, în timp ce eu mulțumeam. Bătrâna închidea greu ușa, care hârjâia pe podea, din cauza casei care se aplecase într-o parte. În tăcerea care se lăsase, Dragoș vorbea tare, luând-o apăsat înaintea mea:

-Hoașca dracului, ce fac cu nucile?? Are mămica podul plin de nuci. Ce, îmi dă tanti Drăguța ”Păcălici”-ul pe nuci?

Și scuipa pe zăpada din fața portiței. Încercam să îl împac, că e bine și nuci, atât o fi avut ea, săraca. Asta îl enerva și mai tare. Neștiind de unde scoatem altfel banii, încerca să mă convingă să mergem și la ăia de sub deal, că ăia dau mai mult. Nu. N-aveam voie.

-Și ce, mă-ta mare știe unde suntem noi? Doar n-oi fi proastă să-i spui.

Negociam mai departe, spre enervarea lui, care nu înțelegea de ce există atâtea reguli la noi în curte.

-Pă mine mă lasă mămica. Da’ ce-are ăia de sub deal, râie?

Rămâneam nehotărâți și îmbufnați în mijlocul uliței, cu luna așteptându-ne fără grabă și privindu-ne fără cuvinte. Auzeam în depărtare vocile puternice ale vreunei cete de colindători mai mari ca noi. Asta îl scotea pe Dragoș brusc din amorțeală.

-Hai, fă Anamario, acasă! Da’ la anu’ nu te mai iau cu mine, că nu fac nici un ban cu tine.

Îi era frică de colindătorii mari ca mie de ăia de sub deal. Ne întorceam pe unde venisem și încercam să ne găsim urmele în zăpadă și să călcăm fix în urmele pașilor noștri, când urcasem ulița la deal. Ajungeam în fața porții noastre și Dragoș scotea banii din traista lui de colindat. Calcula repede, mai sărind câte un ban și calculând aiurea. Îi dădea cu virgulă. O lua de la capăt. Insistam să mă lase pe mine să număr. Nici vorbă. El se descurca singur. Îi dădea o cu totul altă cifră ca prima dată. Ne înghesuiam la lumina becului lăsat de mamaie aprins, pe terasa din fața casei. Ne săturasem amândoi de calcule și egal tot nu ne ieșea. Dragoș rezolva împăciuitor și brusc grijuliu:

-Hai că ne îngheață mucii și te mănâncă maică-ta când o veni de la Buzău. O face sarmale și pe mă-ta mare. Facem așa: eu iau 20 si tu iei 19, da’ poți să iei tu nucile de la babă. Hai, că tot ți-e ție milă de ea, ți le las ție, uite.

Și mi le băga în buzunare, plecând cât mai repede. Intram în curte și îl auzeam strigând prin întuneric la mine:

-Vii cu mine mâine la magazin să-mi iau ”Păcălici”-ul? A zis tanti Drăguța că nu îl dă, mi-l pune deoparte până strâng bani. Acum am bani.

Cuvintele îi înghețau și parcă le auzeam în urma mea, căzând cu zgomot vătuit pe zăpadă. În casă, mi se părea că nucile Rozetei strălucesc dintr-o dată și când le puneam la ureche, auzeam în ele colindul nostru, înfipt în dealul din spatele casei ei.