Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Mă înțelegeau cel mai bine Fleetwood Mac, Led Zeppelin, Uriah Heep, The Who, The Rolling Stones, Jimi Hendrix. Eram o ciudată, un arici cu țepii moi și mărgele colorate și îl iubeam pe Em. Evident, Em nu iubea ciudatele și stranietatea mea îl ținea la distanță ca un tren care nu are voie să ajungă la peron. Căuta normalitate, toți colegii mei ofereau și primeau normalitate și tare mi-aș fi dorit să fiu ca ei, cu ei. Când am descoperit-o deci pe Janis Joplin, pe care casetofonul meu rusesc mi-o aducea ca spiritul din lampa lui Aladin așa de aproape, foarte la îndemână, mereu la dispoziția stărilor mele, mi-aș fi dat la schimb toate zilele de mâine pentru un singur ieri. Nu aș mai fi ieșit din casă și aș fi ascultat-o în buclă, ratând trecerea maiestosului Em prin parcul din fața liceului, lacurile glaciare ale ochilor lui. Aș fi lăsat castanii să se ofilească și autobuzul 1 să plece din stație fără mine. Noaptea, Janis mă păzea. Cu mâinile pe piept ca un om în ultima călătorie, priveam întunericul și o ascultam. Îi știam fiecare vers, fiecare durere, pauzele muzicale, râsul de pe caseta a cărei bandă scârțâia în malaxorul de emoții pe care îl producea звуковой. Și nu era doar Janis, erau toți ceilalți care ajungeau la mine aleatoriu, în funcție de ce găseam la chioșcul de brichete și muzică rock.

Au trecut 4 ani și cei mai fideli martori ai zbaterilor mele de liceancă au fost casetofonul din Pamir și casetele de muzică. Am luat la facultate, am plecat la cămin. M-am despărțit greu de casă, de cărți, de patul vechi, de absența lui Em, de intimitatea mea rămasă agățată în cui ca o haină uzată care nu îți mai trebuie. Cel mai greu mi-a fost fără muzică. La primul drum acasă nu m-am lăsat până nu am adus cu mine la București casetofonul greu ca un pian, alături de niște haine, cărți și mâncare. Și niște căpșuni. Toate cărate cu trenul, într-un bagaj chinuitor. Apoi cu metroul. Apoi pe jos. Am urcat greu scările căminului. Când am ajuns in cameră, mirosea a căpșuni peste tot. Se striviseră în timpul acestui drum nomad dinspre adolescență spre maturitate. Siropul lor năpădise tot bagajul, cărțile, hainele. Și casetofonul. M-am uitat la el ca la câinele casei pe care îl omorâsem din greșeală. I-am luat pulsul, am pus o casetă în el. Nu s-a întâmplat nimic. L-am uscat cu föhn-ul. Nimic.

-Atât i-a fost. Oricum e vechi animalul ăla, nu? m-a încurajat colega de cameră.

M-am culcat ca într-o gară în care plouă și eu nu am umbrelă. Adolescența mea nu se încheiase o dată cu plecarea de acasă, cu intrarea la facultate. Se încheiase în acea duminică.

Au urmat săptămâni clisoase, am înaintat în năuceală și neliniște printre cursuri și noutăți la fiecare pas, la care mă adaptam cu greu. Nu îmi găseam rostul și aș fi dat din nou toate zilele mele de mâine pentru o singură zi de ieri. La capătul unei săptămâni aricioase mă îndreptam cu 601 spre cămin. Am traversat curtea fără iarbă a Grozăveștiului. Am intrat în clădire. Din camera mea se auzea muzică. M-am apropiat potrivind geanta pe umăr, am deschis ușa. Un miros de căpșuni m-a îmbrăcat rapid ca într-o rochie de vară. Janis mi se adresa clar:

-“Freedom is just another word for nothing else to lose, nothing, that’s all that Bobby left me…”

Colega mea stătea curioasă lângă casetofon și mă privea ca pe un asiatic sub acoperire:

-De-astea asculți tu?! Cine-i asta?

Janis Joplin și-a terminat suferința care mie mi-l aducea pe Em sub streașina sufletului. A urmat o liniște de studio. Eu mi-am pus geanta în cuier, colega a deschis fereastra, deși mirosul de căpșuni dădea ceva domestic camerei fără draperii și perdele. Nu am scos nici una nicio vorbă.

Și brusc, din звуковой-ul îmbibat de tinerețe și căpșuni, vocea lui Dan Spătaru a mobilizat optimist spațiul alb dintre cei patru pereți:

-“Drumurile noaaastreeee toateeee, se vor întâlni vreodatăăăăăăăă, drumurileee și iubirea, gândurile, fericireaaaaa”

Rockerii vânzători din piața Gorbaciov își făcuseră iarăși bine datoria.