Astăzi e 7 ianuarie și e pentru mulți prima zi de muncă după concediu. Deși anul abia a început, atmosfera nu e de petrecere. Unii colegi sunt deja încruntați și se uita prin tine ca printr-o colivie ruginită. Nu salută și dacă ar putea, te-ar evita când treci pe hol. Dar holul e îngust și lung și nimeni nu poate evita pe nimeni. Atunci trecem unii pe lângă alții și dacă e prima întâlnire din zi, ne și salutăm. Nu s-au născut neapărat așa, încruntați. Unii chiar au fost niște bebeluși minunați și niște tineri șarmanți. Faptul că în prima zi de lucru a noului an sunt deja încruntați de parcă pe la ei nu au trecut sărbătorile e dovada că unii au început lucrul săptămâna trecută și asta le dă dreptul la încruntare mai mult decât celor care au început azi și care au îndrăzneala să intre pe ușă și să zică la mulți ani, un an nou fericit. Unii merg mai departe și chiar se pupă zgomotos, dar rapid pe obraz. Starea de euforie durează puțin și fiecare intră grăbit în birou lui, cu sentimentul urgenței. Cu același sentiment al urgenței părăsiserăm birourile în decembrie, când ne grăbeam să închidem calculatoarele să începem Crăciunul. Cel mai frumos eveniment este anticiparea, cum zice tata. Nu s-a întâmplat nimic în zece zile, nu s-a schimbat nimic în zece zile , niciun atentat, niciun tsunami, nicio tăiere de salariu și totuși ce diferență de stare între atunci și acum. Încă mai avem brad în bucătărie. Asta le dă unora sentimentul de sărbătoare și vacanță mai continuă. Anticiparea s-a dus, evenimentul s-a consumat, prelungim iluzoriu o stare.

O salut pe Estera, care a venit la birou înaintea mea. Încerc să fiu veselă că dacă ești vesel, toată lumea are de câștigat: și tu și cei din jurul tău. Orice curs de fericire online îți va confirma asta. Estera nu crede în această teorie. De aceea mormăie un răspuns scurt și negru, model luni dimineața. În această conversație ca un metrou rămas în tunel nu mai intră și întrebările standard care dezgheață atmosfera în alte birouri, dar al căror răspuns nu interesează pe nimeni: cum a fost? ce ați făcut de Crăciun? La cât v-ați întors de la Revelion?

Între mine și Estera e o gheață ca afară, deși toți comentează că, surprinzător, este cald în ambasadă. Geamurile se dezaburesc și în imensul alb de la etajul opt, universul industrial de sub noi pare suportabil. Nu se aude nimic afară. Colegii au tăcut de parcă nu ar fi luni, ianuarie, prima zi din an în care suntem iar compleți, ci o zi obosită dis de dimineață, într-un mijloc de august. Deschid fără chef calculatorul. Pornește mai greu ca mine și rotița din mijlocul ecranului arată că se gândește la ce i-am spus să facă. În timpul acesta, eu nu mă gândesc la nimic. Văd doar cerul ca o cortina albă pe umerii mei. Avem ferestre imense pe doi pereți ai biroului și suntem la ultimul etaj. Suntem așa de sus și așa de singuri, că uneori mă întreb cum de nu ne răvășește vântul pletele. Cum de nu ne ninge pe tastatură. Cum de nu plutim și dăm din mâini ca Icar, în drum spre cafea, depășiți doar de niște îngeri sintetici de corporații, mai iuți de aripi ca noi. Revin. Computerul s-a deschis. Deschid inboxul. Cele cinci inboxuri pe care le administrez. Emailuri incontinente curg peste mine, coboară unul peste altul ca niște rânduri de lână negre, când teși un covor și stai cu nasul în război.(Când stai cu nasul în război, să stai cu picioarele în pace). Îmi vine să închid inboxul. Respir adânc și încep să citesc, unul după altul, zeci de foste urgențe, de rugăminți, de atenționări, de rezolvări, de aduceri la cunoștință, de note ministeriale. Pe unele le printez. Merg fără chef către printer, să păzesc textele calde ca niște pâinici. Iau materialele și sortez ce e pentru mine, ce e de distribuit altora. Estera tace. Eu capsez. Parcă suntem așa de la începutul lumii și niciodată nu a fost altfel. Îmi apare pop-up că în 5 minute începe ședința.

O zi de luni nu e doar o sinistră zi de luni, ea începe la 10 cu două ședințe ca niște pastile amare. Prima ședință e în grup mic, a doua e în cadru larg. Una e a departamentului politic, din care fac parte. Cealaltă e cu toți, prezidată de ambasadoare. Prima e ca o repetiție generală pentru a doua. Niciuna nu are voie să depășească o oră. Ne concentrăm ca niște șahiști să fim conciși, eficienți și alerți. Mersul la biserică e ca un medicament. Nu îți face mereu plăcere să îl iei, dar de îndată ce ai făcut-o, te simți deodată mai bine. Așa spune soacra mea. Așa aș vrea să spun și eu despre participarea la ședințe. Azi încep ședința cu a patra cafea a dimineții. Cu cana în mână, cad într-o toropeală care ar arăta sigur nivelul meu de implicare dacă nu aș ști să mimez interesul, dând din cap când se afirmă ceva răspicat și părând tulburată când se anunță o schimbare de coduri penale. Colegii mei participă cu zel și toți sunt la curent cu ce s-a întâmplat în țară, de parcă nimeni nu ar fi plecat în vacanță, ci doar o jumătate de oră, până la One minute să își ia un sandviș.

După prânz, reiau verificarea inboxurilor. Șterg spamurile, printez Agerpresurile. Estera tace în continuare și nu aud decât clicăitul tastaturii care vorbește în locul ei. Cu cât tac e ea mai mult, cu atât se aud butonașele tastaturii mai frenetic.

Și când aș fi zis că doar eu sufăr de nevoie de afecțiune în lumea asta distantă și impecabilă în eficacitatea ei, apare în inbox un email de la Ion Mihai. De luni de zile ne scrie nouă și altora, cu încredere și constanță, despre diverse frământări ale lui: ”In atentia tuturor Presedintilor statelor lumii: Azi vom vorbi despre Pactul cu Dumnezeu 

Stimati domni Presedinti, 

Se spune ca la varful Piramidei Puterii se afla Ochiul lui Lucifer care vede tot. Se spune ca cei care vor sa conduca lumea trebuie sa faca Pactul cu Satana. Dar cine este Satana?”

Chiar. Oare cine este? De azi dimineață am scos doar 10 cuvinte între pereții acestei clădiri. Și jumătate din ele au fost la ședință. Blestemata asta nevoie de afecțiune care ne face sa ne simțim inutili și urâți dacă cineva nu ne adresează un cuvânt. Sau nu ne privește toată ziua. Sau trece pe lângă noi în mica noastră bucătărie și se așază la altă masă, deși lângă noi nu era nimeni.

Afara, deși geamurile sunt închise și în depărtare macarale râd în soare ruginii, chiar de lângă clădirea scundă pe care scrie cu litere rămase din anul 1967: Galvanizare, se aude un glas puternic și profesionist: dă-i cu gaaaaaz!

Mă uit pe fereastră jos. Un punct albastru se mișcă prin zăpadă și rostogolește o roată. 

A sosit pe pervaz pescărușul. Nu ne-am văzut din decembrie. De anul trecut, adică. Mă uit în ochii lui curioși și obraznici. Dacă eu aș fi pescărușul și el ar fi eu, ne-am uita unul la altul, eu de afară, el dinăuntru, și el ar scrie repede pe tastatură, luându-și privirea de la mine: astăzi e 7 ianuarie și e pentru mulți prima zi de muncă după concediu. Deși anul abia a început, atmosfera nu e de petrecere. Unii colegi sunt deja încruntați și se uită prin tine ca printr-o colivie ruginită. Nu salută și dacă ar putea, te-ar evita când treci pe hol. Dar holul e îngust și lung și nimeni nu poate evita pe nimeni.