Doamna ambasador ne-a chemat pe toți la o ședință spontană. S-au pregătit și pahare de șampanie, în mod cu totul excepțional. Am intrat cu toții în sala în care cu greu intrăm cu toții. Albul pereților era mut. În sala de ședințe ni se pare mai sigur decât în alte camere că mii de alte urechi ne ascultă. O naivitate. Mii de urechi ne ascultă oricum, oriunde. Dar când avem o convorbire intimă sau dureroasă la telefon nu intrăm în sala aceea.
Doamna ne-a chemat acolo și ne-a spus, spărgând liniștea grea și așteptarea cu care ne învelisem, că s-a confirmat noul post unde va merge când își încheie mandatul la București. Și ne-a spus și cine va veni ca ambasador nou.
O privim. Pare ușurată că ne-a spus asta, dar și mai ușurată este de faptul că viitorul ei are din nou culoare. Știe cam cum vor arăta următorii patru ani din cariera ei. Noi, localii, nu. Asta e loteria diplomaților. Schimbă postul din patru în patru ani și nu află decât destul de târziu unde vor merge. Iau cu ei parteneri, copii, câini, pisici. O nouă viață reîncepe pentru ei la fiecare patru ani. Pentru noi nu. Rămânem pe loc și ne uscăm. Facem aceleași memorandumuri de evaluare ani la rândul, schimbăm date în șabloane, alergăm după semnături, anunțăm oamenii că proiectul lor este aprobat. Așteptăm să ne vină șefi și diplomați noi, modificând permanent dinamica grupului.
E poate cel mai frumos moment al zilelor mele fastidioase, acela în care anunți pe cineva care așteaptă la un capăt nevăzut și opus al lumii că ideea lui are undă verde să se nască. Uite, grantul alocat proiectului dumneavoastră a fost aprobat. Și mă bucur nespus când pot să trimit acea înștiințare, chiar dacă până și e-mailul acesta este unul standard, cu cuvinte seci și atenționări scrupuloase legate de condiții, obligații și termene. Mă gândesc cum pleacă din inboxul meu de la etajul opt un mesaj ca o mică bilă orbitală și străbate aerul, orașul, trece pe lângă pescărușii care mă privesc prin geam cum stau în colivie, ajunge în inboxul cuiva la mii de kilometri distanță și explodează provocând bucurie. Închid ochii și parcurg această călătorie invizibilă a mesajului meu.
Pleacă un ambasador, vine altul. Începe o perioadă intens administrativă, pregătim plecarea acestuia, pregătim sosirea următorului. Rotirea cadrelor se face după un protocol neschimbat. Ne întrebăm cum va fi următorul. Nu știm cât o vom regreta pe cea de acum. Tragem tot felul de sfori să aflăm ceva, cât de puțin, despre cel care va fi patru ani șeful nostru. De parcă informațiile ar mai ajuta la ceva. Vine singur? Are copii? Ce back-ground are? E fixist? E meticulos? E ăla nasol care a fost la Sofia? Ăla de care se feresc toți? Dă Doamne să nu fie ăla. Ce studii are? Dar, cel mai și cel mai important, ce zodie e? După ce aflăm ce zodie e, partea de colectiv compatibilă astrologic răsuflă ușurată. Partea nefavorabilă se constipă cu gândul la viitor. Localii cu privilegii, mai apropiați de câte un diplomat, strecoară zvonuri neliniștitoare despre ambasadorul nou, aflate din surse secrete care se desecretizează în două minute. Nici nu și-a cumpărat biletul de avion și deja omul e simpatizat sau privit cu suspiciune de 20 de oameni la etajul opt al unei clădiri cu green energy, într-un cartier necunoscut, dintr-un oraș necunoscut, dintr-o țară încă necunoscută noului ambasador.
-Stați liniștiți, de ce vă frământați atât? Primii patru ani sunt cei mai grei, după aceea totul devine mai simplu, zice șoferul. Lucrează aici de 19 ani.