Pere de jucărie

-Ooo, dar hai la noi, nu ne-am mai văzut de un car de ani!, ne întâmpina tataie pe toți, când intram pe poartă, deși cu trei ore înainte, când plecam toate trei la biserică, ne spunea: poate azi mai taie și popa din slujbă, poate nu stați toată ziua.

Șorțul lui bleumarin de tâmplărie și șapca erau lipite de el, ca niște copii vechi care nu îi dădeau drumul, ca în fiecare zi.

-Dă-ți și tu șorțul jos, că-i duminică!, îi răspundea mamaie la salut și micul alai cocoșat intra pe poartă. O gălăgie măruntă și voioasă începea. Și pentru mine, o bucurie ca o pată de zăpadă în aprilie, deși niciunul dintre musafiri nu venise pentru mine.

Mamaie nu se întorcea niciodată singura de la slujbă, mereu luam cu noi vreo rudă care stătea pe muchie, vreun vecin fără nevastă sau cu nevasta bolnavă, vreo cerșetoare de la Pârscov sau de la Robești, care avea de mers pe jos după slujbă două sate până ajungea acasă. Toți făceau haltă la noi, mâncau, se odihneau si pe la trei-patru plecau spre casa lor. Căsuța de aur se umplea. Bunica lua masa de lângă perete și o punea de-a lungul patului, ca să încăpem toți. Apoi punea de mămăligă și eu băgam lemne pe foc. Intrau în vorbă cu mine și îmi lăudau hărnicia, apa începea să fiarbă, toată lumea făcea cumva ceva, deși era duminică și nu făcea nimeni nimic. Când renunța la ironii, tataie se alătura grupului și se așeza la masă, turnând țuica în pahare mici, desperecheate. Timpul se liniștea și uita să curgă, participând la adunarea noastră duminicală într-o cameră cu 3 mobile în care părea să încapă toată tihna lumii.

Când nu veneam acasă de la slujbă cu cineva care urma să stea cu noi la masă, mamaie mă lua de mână și străbăteam satul în două. Drumul urca și șerpuia bezmetic, treceam pe lângă râpe roșii unde femeile luau pământ pentru lipit casele, treceam pe lângă curtea fără garduri a lui Căcărează, pe lângă casa Andronilor, pe lângă funicular. Intram aproape în pădure. Mergeam la Niculina. Era sora mai mica a bunicii mele. Locuia singura în ultima căsuță din sat, la buza pădurii și desigur lupii nu intrau în sat rușinați de bunătatea ei. Era înaltă cât mine și părea să emane lumină, deși locuia în întuneric. Firele de curent electric nu fuseseră trase până sus, în deal, atât de aproape de pădure. În casa ei, totul era o miniatură și ea însăși era o miniatură. Până și sărăcia ei senină era tot o jucărie de mici dimensiuni, că deși nu avea aproape nimic, nimic nu părea să lipsească. Mă jucam cu polonicele ei făcute din tărtăcuțe lungi, tăiate în două. Când plecam, ne dădea niște pere mici si dulci, tot din lumea ei minusculă. Păreau niște pere pentru păpuși. Noi nu aveam așa ceva, tataie cultiva soiuri nobile, le vindea toamna în piață la Buzău, altoia perii, știa să îi trateze ca un cosmetician cu clientelă fină. Perele Niculinei erau fragile și sălbatice, crescute incomplet, ca o promisiune numai, așa cum era atunci tot ce ținea de marginea satului. Veneam cu perele în palme, atentă să nu le strivesc. În drum spre casă, treceam pe lângă curtea lui Dragoș. Se plictisise de moarte cât lipsisem și mă aștepta țâfnos.

-Unde ați stat atâta? Că mămica s-a întors de la biserică de juma de zi.

-La Niculina, îi răspundeam cu aerul că tocmai coborâsem din trenul de Paris.

-Și ce ți-a dat?

-Pere de copii.

-Pere de copii?? Fă Anamario, vai de capul tău. Te bucuri ca proasta. Pentru niște amărâte de pere eu nici până la gară nu m-aș fi dus. N-are tac-tu mare pere?! Ce faci cu amărâtele alea? Nu ți-a dat și ea măcar niște gogoși? Niște dulceață? Pere?! Pere de copii, auzi la ea.

Și se dădea de ceasul morții că doar atât am primit, în timp ce perele aduse de mine cu grijă ca pe niște ouă de aur tocmai de la Niculina de pe muchie dispăreau în gura lui una câte una.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *