Ultimul microbuz

-Fată, ia zi-i tu Tatăl nostru la ăsta micu’, că nu-ș ce l-a bușit!

Întorc capul, să fiu sigură că despre mine e vorba. Despre mine e vorba.

-Hai, îi zici la băiat?

Acum se uită și alții la mine. Se uită și administratorul de trafic, cu carnetul în aer și ochelarii alunecați fix pe ultima treaptă a nasului, de parcă doar o minune a naturii sau o eroare a gravitației îi împiedică să cadă. Se uită la mine și perechea agresivă și transpirată în exces, unde doamna cu alunițe spune tuturor: eu dau dracu CFR-ul, dau dracu Buzăul, dau dracu tot! Eu mâine dimineață la 6 trebuie să fiu la serviciu, în sala de operații. Eu de aici nu plec fără să urc în acest microbuz. Vă privește!

E sfârșit de iunie și la gară nu se mai dau bilete nici cu loc, nici fără loc la niciun tren spre Bucuresti. Cei câțiva ajunși în impas, ca mine, au apelat la ultima variantă: stația de microbuze, dacă o mai fi, de pe strada țiganilor. Mai este. E același praf și același asfalt zdrobit de acum 10 ani și tot de 10 ani e și cămașa administratorului, lipită de corp într-o simbioza frățească. Probabil că și ochelarii sunt tot lipiți pe vârful nasului lui și tot de 10 ani. Nu mai sunt microbuze. Ăsta la care ne holbăm toți e ultimul, e pe jumătate plin și are rezervări până la refuz.

-Nu se poate! zice un atlet în albastru, aflat la vârsta la care Zorba Grecul dărâma pe plajă mina de lignit.

Și el e transpirat. Și el spune că nu pleacă din Buzău fără să fie în acest microbuz.

-Domle, dar nu se poate să suplimentați?, țipă Doctorița Alunița.

-Ce să suplimentez, doamnă? Ce, e afacerea mea? Stați așa să sun pe colegul care pleacă acum de la Focșani, dar nu cred că mai are nici el are locuri.

-Hai fată, că moare băiatu, îi zici Tatăl nostru sau nu?, mă trage înapoi din suspansul administratorului femeia de lângă mine. Are cozi lungi, împletite, fustă lungă, în pliuri, roșu cu auriu și un dinte de aur. În brațe are un copil de 3 ani, cu tricou roșu, moț în păr roșu, brățară de mărțișor roșie și niște muci galbeni până la buric. Copilul mă fixează cu privirea și când respiră, mucii fac bule.

-Îi zic, zic.

Și încep în gând, Tatăl nostru.

-Pi așea? mă întrerupe prompt femeia.

-Dar cum?

-Pi pune mâna pe el cât îi zici Tatăl nostru, nu așa!

-Nu pun mâna acum, pun la sfârșit, m-am ținut eu, ca un expert care știe ce face, dar are o metodă alternativă, neprovincială și perfect adaptată la nevoile clientului.

Nu a avut încotro și a acceptat. Au apărut lângă ea, să participe la ritual, un cuplu foarte tânăr, tăcut și transpirat. Erau părinții copilului, femeia cu cozi era bunica.

Am terminat de zis Tatăl nostru și am pus mana pe copil, cum am promis. Rugăciunea începea să își facă efectul: mucii copilului făceau acum bulbuci ca vulcanii noroioși în perioada de reproducere. Bunica s-a mai liniștit:

-S-a înmuiat așa, dintr-o dată, îmi explică.

Pun mâna pe fruntea copilului. N-are febră.

-N-are febră, zic.

-E moale!, zice.

-E torid afară, zic.

-Și e și foarte cald, zice.

Tensiunea crește, administratorul tocmai a aflat că ultima șansă, microbuzul plecat de la Focșani, s-a umplut la Râmnic și deci nu mai trece pe la stația din Buzău. Nu are sens. E plin. Înțelegeți? Ce sens are să mai vină? Nu are sens, dacă e plin.

Rămânem dezumflați și fără soluție, ca atunci când ai învățat doar interbelicii, sperai să îți pice interbelicii, dar nu ți-au picat interbelicii..

-Dați-i niște apă, că își revine, zic femeii.

-Măcar e frumos la Buzău, zice atletul.

În spatele lui e o pagoda țigănească, ridicată la roșu de acum 10 ani și rămasă așa. Flutură plasticul de protecție desprins de un termopan ca aripa unui înger Salamander.

Îmi fac în gând planuri. Am cheile de la apartamentul alor mei, merg la ei, dorm peste noapte și iau trenul de 4 sau de 5 dimineața și ajung direct la ședință. Dar unde fac duș? Cu ce mă îmbrac? Plec încet. Mă urmează un cârd de descumpăniți care nu au cheile de la apartamentul alor lor. Atletul e lângă mine.

-Hei, unde plecați? strigă după noi administratorul. Parcă doream cu toții să mergem la Bucuresti, nu? Nu ne mai dorim? ne întreabă el și ochelarii se mișcă după micile flotări ale nasului lui. Alergăm toți, ca la revoluție, înapoi către el. Se pare ca unele rezervări nu s-au concretizat și iată că sunt 5 locuri disponibile. Atletul mă ia de mână și mă trage după el în microbuz, pe ultima bancă. Draperiile sunt trase și stau drepte, de la praf. E cald și întuneric, plin de oameni si bagaje si miroase a mochetă udă. Atletul se așază lângă mine și energic, îmi pune rucsacul lui în poală.

-Ține tu puțin! și se încheie la șireturi.

Își recuperează rucsacul și zice:

-Bine că ai stat pe lângă mine, vezi că ai avut noroc? Unde plecai așa?

-Vă rog să fiți atent, că eu sunt însărcinată, îi zice o voce de lângă el.

Atletul se întoarce mirat. Nu vede nicio burtă.

-Bravo, dar ce îți fac eu?

-Eu nu știu ce îmi faceți, dar eu am zis să vă spun. Ca să știți. Să nu puneți bagaje pe mine, de exemplu. Că sunt însărcinată. Și am niște probleme.

-Dar nu îți fac nimic!, se scuză atletul. Uite, nici cu rucsacul nu te ating.

Și nu trece mult și microbuzul pleacă spre București ca Apollo spre lună, silențios și nesperat, aerul condiționat merge, aflu că atletul se cheamă Nelu și nu suportă pe ăia care stau cu nasul în telefon în timpul călătoriei, că Facebook-ul ne-a distrus umanitatea și lui îi place cu trenul, să vadă oameni, să vorbească cu oameni, îi place și cu microbuzul. Ne împrietenim și cu Nicioburtă, dacă tot e însărcinată, ea ne servește cu biscuiți, Nelu s-a oferit să îi țină sacoșa în brațe, dar Nicioburtă refuză politicos, Nelu ne vorbește cu tu, noi îi vorbim cu dumneavoastră, Nelu ne zice că s-a dus singur în Scoția, că a plantat stejari la Mărășești, că și-ar dori mult o fiică, nu doar băiat, că a renovat casa părinților și cultivă roșii, că a venit într-o vizită la Buzău, unde nu mai fusese niciodată, că i-a plăcut foarte mult, că știe bine Pipera, la ce etaj lucrez și cum se cheamă firma, poate are vreodată drum pe acolo, când brusc Nicioburtă zice:

-Pot să vă întreb si eu ceva? Da nu vă supărați.

-Nu, cum să mă supăr? Zi!

-Câte luni are vara?

Nelu, dar și eu, amuțim. O capcană, asta trebuie să fie. Nicioburtă ne întinde o capcană.

-Cum adică?, întrerupe curajos Nelu tăcerea, ca atunci când aprinzi brusc becul în cameră, deși știi că s-ar putea să găsești ceva neprevăzut.

-Adică așa. Mereu am vrut să știu: câte luni are vara?

-Trei? a întrebat timid Nelu, ca un vrej de fasole udat prea rar. Trei luni?, a zis el, crezând în continuare ca va fi victima unui schepsis logic sau lingvistic din care va ieși prost.

-Păi dumneavoastră știți. Eu nu știu, de-aia și vă întreb pe dumneavoastră.

Aici Nelu a luat adânc aer, cum face Buzăul când dă cotul la Harțagu și din liniștit începe să curgă cu forță, cu clocot. S-a recompus rapid și a realizat că nu era niciun risc să pară tâmpit:

-Un an are 12 luni și el se împarte în patru anotimpuri, fiecare a câte 3 luni. Anotimpurile sunt: vara, primăvara, toamna și iarna.

Am ajuns la Obor. Nelu a vrut să mergem împreună la metrou și mi-a zis: Ana! Ana, Doamne ce nume! Chiar îmi place. Și poate ne mai vedem. Eu mai merg la Buzău, că îmi place. Chiar îmi place.

Nu cred, i-am spus. Eu nu mai iau niciodată microbuzul. Și am plecat spre metrou, lăsându-l pe Nelu la Obor ca pe Zorba pe nisipul fierbinte. Aș fi vrut să mă întorc să lămurim un lucru, dar deja auzeam metrou meu, așa că l-am zis doar în mine, ca pe o datorie geografică:

– Buzăul nu e în Moldova!

Poate că asta o fi gândit Nelu tot timpul, dar nu avusese răgazul să îmi spună.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *