Pomenindu-ne unii pe alții

Când sunt Moșii de iarnă sau de vară, se pomenesc morții. Oamenii merg la biserică și asistă la slujbe și împart mâncare și-i pomenesc pe cei plecați. La noi in familie, cei plecați ne pomenesc mai întâi pe noi și apoi invers. Poate ne și înjură. Mi și-i imaginez stând pe coate la fereastra Raiului, înfometați și iritați, în timp ce ceilalți morți și-au primit pomana. Asta pentru că invariabil noi întârziem la biserică. Sau uităm esențialul acasă. Sau dacă nu esențialul, ceva tot uităm. Chibritele. Lingurița pentru colivă. Paharele pentru vin. Și niciodată nu ținem minte ritualul. Mereu ne trag de mânecă experții că suntem în urmă cu gesturile care țin de protocolul pomenirii: uităm să scoatem dopul de la sticla cu vin și efectul slujbei este egal cu zero. Așa ni s-a spus. Adică pomenirea nu mai e la fel când ai dopul pus la sticlă, practic dopul o blochează. În plus, nu bâțâim energic coliva atunci când se cântă ” veșnica lor pomenire”. Tata o lasă câteodată chiar în coș, nemișcată. Atunci cineva bine informat îi atrage atenția. Fără replică, tata se supune și scoate coliva din coș și o bălăngănim amândoi cu zel, ca niște pacienți cu Parkinson. În timpul acesta, morții noștri așteaptă, cu ochii pe fereastra aceea a Raiului care dă înapoi spre lume. Noi nici colivă nu facem, pentru că nu știm. Mama nu vrea să învețe, tata nu stie, eu nu am voie. Deci o face o vecină. Iar coliva nu se face o farfurioară. Se fac vreo patru. La biserica din satul nostru nu se mai omoară lumea să mănânce colivă. Le bagi cu forța pe gât niște paharele cu colivă. Dar tot vii înapoi acasă cu vreo trei farfurii jumate. Pictate cu ceara căzută de la lumânări.

Și aceste trei farfurii sunt parcate în frigider până se acresc sau fac mucegai. Eu mai fac cate o tentativă de mâncare, zile în șir îmi pun în calendar să nu uit să mănânc colivă, că e păcat să se arunce. Mama turbează. Zice că mănânc lături jegoase.

Când farfuriile fac niște tentacule neidentificabile și intră în simbioză cu peretele frigiderului, ca lichenii cu copacii, atunci mama le aruncă direct la gunoi, când nu e nimeni acasă să vadă colivocidul. Porci nu mai avem și câinele și iepurii nu mănâncă, prin natura lor digestivă, colivă. 

În seara dinaintea zilei morților, mama îl ceartă pe tata că o ține numai în pomeni, ca babele. Facem pachete, toți în picioare. Ne certăm pe criterii de eficiență. Invariabil unele pachete au doar salam și altele doar felii de pâine. Mama ne aranjează ca un director de fabrică. Tu pui salamul si te oprești. Acum tu pui pâinea. Și te oprești. Eu pun roșiile. Pe la miezul nopții mama zice dă-le încolo. Le facem mâine dimineață. Ne sculăm mâine mai devreme și le facem atunci. Ei, nu mâine, zice tata. Intră devreme popa. Ba nu intră devreme niciun popă. Zice că intră devreme și tot la 10 apare. Mori dacă nu ești primul în biserică cu pachetele?

Noaptea se încheie pe la 2.

Dimineața începe la 6, cu tata obsosit și uitand veșnic un element important acasă. Painea. Vinul. Lumanarile. Chibritele. Mama începe dimineața cu o enervare: păi astea-s pachete? Ia uite cum ați pus salamul. Așa se pune salamul? 

Mama nu merge la biserică. Tata pleacă primul, cu noaptea în cap și pachetele înghesuite în coșul vechi de pomeni, ca niște  găinușe de plastic. Peste o vreme, îl urmez și eu. De obicei eu completez din urmă ritualul cu ce constat că a uitat tata. Apar în ușa bisericii ca elevul care vine din alt sat și aduc o pâine în brațe sau o linguriță, de parcă tocmai am ieșit de la bucătărie. Când ies pe poartă, mama strigă invariabil după mine: să nu stați mult, să nu zică ăia că sunteți pomanagii.

În biserică, tata mă așteaptă ținându-se de spate. Nu are scaun pe care să stea și îmi spune că popa nici măcar nu a ajuns la pomelnicul nostru. Vocea preotului rostește sute de nume despre care vorbim, dar nu mai există. Atâta lumină, atâtea bunătăți pentru oameni care nu mai văd, nu mai mănâncă. Mi se face dor. Nu apuc să mă duc lângă tata, mereu mă vânează o rudă veche sau o vecină pe care nu am mai văzut-o. Mă întreabă cu cine votez, vorbim de Gabi, de Mihaela Runceanu, de clopotar. Vorbim de viață și pomenim morții. Ce poate fi mai continuu, mai neîntrerupt decât conviețuirea acestor preocupări?

Apoi vine momentul când dăm pachetele. Suntem așa mulți și așa preocupați să ne facem datoria, că ajungem să ne dăm unii altora aceleași lucruri. Dau lumânare și napolitană. Primesc lumânare și napolitană. E o foșgăială între noi și un freamăt înghesuit, semănăm puțin cu Charlie Chaplin când era chelner începător, cu tava cu o rață pe ea, prins între dansatori în febra nopții de Revelion. Greu ajungem din nou la locurile noastre, de unde am plecat.

Preotul încheie slujba cu câteva cuvinte. Ne roagă să ieșim din cotidianul zilnic și să ne gândim la cei plecați.

-Pff, cotidianul zilnic! nu îl iartă lingvistic tata și se uită la mine ca și cum urmează să îi facem raport și trebuie să notez această scăpare.

Când terminăm, plecăm spre casă. Bălăgănim coșurile goale ca niște găleți fără apă și femeile satului, legănându-se în negru, coboară ușor pe ulițe, vorbesc tare și râd. Viața a revenit. Din curtea bisericii în vârful dealului se văd toate casele din vale, acelea din care nu mai iese fum. Vezi doar urmele vieții în curți care au supraviețuit stăpânilor lor. Poduri cu fân deasupra unor grajduri fără animale, scări puse în dreptul gurii podului în care nu mai urcă nimeni,  cuști de câine fără câine, covoare puse la uscat pe gard, deși pași nu mai sunt, viță de vie neculeasă, porți nedeschise, destrămări lângă destrămări. 

Merg cu tata în tăcere spre casă. Ajungem din urmă pe alții care și-au pomenit morții și merg spre case. Schimbăm câteva vorbe și îi depășim. Acasă fac o cafea, să ne încălzim. O dau în foc, ca de fiecare dată și tot așa, ca de fiecare dată, mă aștept să mi se facă din această cauză veșnica beștelire (beștelirea mea să fie din neam în neam). Că mereu dau cafeaua în foc, murdăresc aragazul. Unde mă uit???

Mama iese din casă și zice:

-Ce-a durat atât?? Și voi de ce-ați stat până la final?! Să zică lumea că sunteți pomanagii!

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *