Îl întreb dacă vrea să îl ajut cu bagajul pe scări, deși realizez că sunt caraghioasă: bagajul meu e mai mare ca al lui și de mine atârnă și Copilul Mic și Copilul Mare. Mulțumește zâmbind că nu, nu e nevoie și coborâm separat scările spre metroul de la Obor. E sâmbătă devreme, Oborul mișună de oameni năuci, de cumpărături masive și consumerism de bazar. Coborâm cu greu scările. Car după mine niște metri de stofă voluminoasă, brânzeturi olandeze, legume de la bătrânica din Călărași care vinde chiar sub scările rulante din piața modernă și niște flori de toamnă cu cozi lungi. Plecasem toate trei în Obor să cumpăr un fermoar. Fața locului bate mereu simplitatea intențiilor de acasă. Așteptăm pe peron metroul. Vine greu și e aproape plin. Intrăm și îl văd iar. E îmbrăcat în costum, e mic de statură și are o sacoșă pe roți. Pentru că privirile noastre se întâlnesc iar, îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi. Vine din alt secol, dar nici eu nu mă simt chiar la locul meu în lumea de azi. Ne vedem mai departe de călătorie. Copilul cel Mare îmi spune că are multe lecții. Că se apucă de română imediat ce ajungem acasă, ca să o las la film. Că face chiar și la mate. Face și la istorie! Mă minunez de așa zel suspect. Deși minunată, nu ratez faptul că s-a eliberat un loc. Mă uit iar după domnul în costum și îi arăt din priviri că locul acela gol îl așteaptă. Seamănă cu Bill Murray așa cum, tot fără cuvinte, îmi explică prin gesturi că nu vrea să stea, va coborî imediat. Zâmbesc iar, lumea mi se pare minunată, sâmbăta aceasta e de vis.
Și brusc vine lângă noi, lăsând în urmă sacoșa pe roți ca pe un câine pe care îl abandonezi la bătrânețe. Rămasă fără stăpân, sacoșa o ia la vale singură prin metrou. Domnul nu pare să fie atașat prea mult de obiecte fidele și eliberat de orice povară, vine lângă mine și îmi spune, ca fântâna părăsită Fetei Moșului:
-Pentru că de trei ori mi-ați oferit ajutorul și de trei ori mi-ați zâmbit și ați arătat că vă pasă de mine, vreau să vă ofer un dar. Mai ales că fetița dumneavoastră e așa de harnică la școală.
Încep să îi spun să nu fie chiar așa încrezător, să nu creadă în iluzii, dar el continuă peste mine, ca un râu care absoarbe firesc orice fir minor de apă:
-Meritați să primiți în dar secretul meu: respirația Dan.
-Respirația Dan?
-Da! Eu am inventat-o. Am și brevetat-o. Nu o vând, pentru că e un dar de la Dumnezeu. O dau însă mai departe în dar oamenilor speciali care o merită. Dumneavoastră o meritați. Și acum începem. Stați dreaptă, dreaptă, închideți ochii. Și tu, fetițo. Respirația se poate face de 30 de ori. Ideal, se începe dimineața. Se încheie ziua tot cu 30 de respirații Dan. Doar cei avansați pot executa respirația Dan și la prânz.
Mai pot să ies? Pot să refuz darul? Pot să îi spun că nu vreau să respir? Că nici Copilul Mare nu vrea să respire? Dezamăgești un bătrân în costum într-o zi de sâmbătă, care începuse minunat, la Obor? Ce fac? Cum rezolv? Se uită toată lumea din metrou la mine?
Respirăm de mama focului, și eu și el și Copilul Mare. Inspirăm după instrucțiuni, facem pauză, expirăm în etape. Reluăm. Părem un grupuscul de sectanți loviți de nevoia exercițiului sacru fix în metrou, între Obor și Dristor. Respirăm respirația Dan și simt cum ne ia o ușoară amețeală. Țin strâns de mână Copilul Mic și expir în straturi.
-Parcă sunteți niște cai care fornăie! strică vraja Copilul Mic, mic cât un praz, de lângă un praz care a scos mustățile din sacoșa cu legume.
Și se uită fix la noi, cu ceva îngrijorare, dar și siguranță că deține adevărul, precum copilul din “Hainele cele noi ale împăratului”.
Așa e. Semănăm cu niște cai și îmi aduc aminte brusc de ai mei, că îi certasem acum ceva ani pentru că își dădeau la încheieturi cu cremă pentru cai, cumpărată de la o farmacie veterinară. Ce v-a venit?? Cine v-a recomandat?! Tata mi-a răspuns printr-o generalizare, că jumătate din oraș își dă cu cremă pentru cai, combate reumatismul când cremele pentru oameni sunt apă de ploaie. Și măcar funcționează?, îl întrebasem eu, tot îngrijorat-nervoasă. Tata mă liniștise:
-Încă nu ne-a trecut durerea de oase, dar de vreo săptămână ne-am dat drumul la nechezat și chiar și tropăim nițel.
Ajungem la Dristor, eu mulțumesc pentru dar și ne despărțim. Îl văd cum merge cu sacoșa după el, ca un stăpân bătrân cărând un câine bătrân. Si eu o iau pe scări în sus, trăgând sacoșa cu legume, sacoșa cu metri de material și pe Copilul Mic. Mă gândesc la Dan, cum arată sâmbăta lui de aici mai departe. Cum arată viața lui în afara Oborului. În urma mea urcă încet Copilul Mare, cu nasul în telefon.
-Ne-a fraierit tataie ăsta al tău, nu există respirația Dan! Uite, m-am uitat pe net. Nu există!!