Versuri în sanie

În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie ușa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer și zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram și eu și Dragoș treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineața trăgeau de mine mult să mă scol și când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheață la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cușca lui Țăndărică era un strat gros de alb și el dădea năuc din coadă, cu blana nemișcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna țipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer și mătura pe la spate zăpada din fața cuștii. 

Mergeam spre grădiniță și prima reacție, când lăsam în spate căldura sobei și mă propteam în peretele de ger alb, era să nu pot respira. Nici privi. Intram într-un monolit de frig care îmi zgâria fața. Da, era frumoasă zăpada, dar m-aș fi întors la căldură în casă, sub plapuma-cocon care încă îmi păstra forma corpului și căldura lui. Nu mai aveam cum să mă întorc, ziua crăpase și după primii pași nu poți să te mai întorci, când ai pornit pe un drum, îl continui. Mergeam în urma lui mamaie și tăceam amândouă, se auzea doar scârțâitul cizmelor mele Polar prin particulele nepresate de zăpadă și parcă intrasem într-un laborator în timpul procesului, amândouă mergeam drept, dar puțin stângaci, cu teamă să nu stricăm ceva nu era al nostru. Mamaie deschidea cu greu poarta. Drumul era deja început de navetiștii care alergaseră la primul tren, prin noapte, și acum ningea în continuare în urmele pașilor lor. Vedeam cum iarna se chinuie să șteargă urme, să rămână peste tot intact și compact, cum țin femeile la curățenia muzeală din camerele bune, dar satul își vedea de treabă, oamenii călcau, împroșcau zăpada cu picioarele, pisicile o spulberau de pe garduri. Călcam și noi pe urmele navetiștilor: mamaie în ale lor, eu în ale ei. În drum spre Dragoș, satul părea burta unui iepure imens.

-Nea, zăpadă, omăt. Toate astea înseamnă același lucru, încerca să mă țină mamaie trează. Tăceam, cu singura sursă de căldură propria respirație ca un fum al unui foc minuscul, în interior.

-Fă Anamario, ia uite cât a nins!, năvălea Dragoș din curte, cu zăpadă pe haină, de parcă el ar fi făcut-o sau ar fi asistat în curte toată noaptea la nașterea zăpezii, cum făcea uneori când vaca lor avea vițel. Era fericit, mai fericit ca mine și căciula lui de Piticot îi ascundea complet părul de aur. Tot drumul până la grădiniță se oprea să facă bulgări cu care speria câinii de prin curți. Arunca în pereții caselor, în crucile din cimitir și alerga ba în fața noastră, ba în spatele nostru, strigând morților:

-Ia d-aci, nea Gligore, fix pe cruce te-am nimerit! Stai, bre, nea Vasile, tu-ți crucea ta!

Mamaie îl certa că vorbește ca un huligan și el se potolea puțin, mergând în urma noastră și plictisit de mofturile ei. La grădiniță ne scuturam zăpada de pe cizme cu o măturică.

Iarna și zăpada și diminețile prin ger aveau să dureze o veșnicie. Eram la începutul lor și știam că aveam mult de așteptat până când tufănelele din grădină, înghețate și rămase verticale și rozalii sub un strat de gheață aveau să se topească odată cu zăpada. Drumul dimineților urma să fie tot mai îngust printre munți de zăpadă prin care tataie săpase șanțuri să ne strecurăm afară. Dăduseră drumul câinelui și de pe dealul de alb se uita în jos la mine, mirat că așa stau lucrurile și locuim acum pe etaje suprapuse. Dragoș era fericit că de sus unde se afla putea atinge creștetul caisului și atinge tocul de sus al ferestrei. Ca un uriaș, privea dinafară înăuntru și îi bătea tare în geam lui mamaie, ca s-o sperie când ea învârtea concentrată în mămăligă, lipită de sobă.

Era atâta tăcere pe burta acestui iepure uriaș, că nici cocoșii nu mai strigau ca în zilele nealbe. Liniștea din jur creștea cu tensiune, deși nimic nu se întâmpla. Zile întregi aveam o durere surdă în corp. Venea Crăciunul, urmau să vină și ai mei, urma să o rog pe mamaie să îmi dea voie să merg cu colindul cu Dragoș și ea se lăsa greu convinsă, urmau pregătirile mesei de Crăciun și dispariția porcului George, care mereu pleca în vacanță în perioada asta. Știam că toate astea urmau să se întâmple, mi le doream, dar aș fi vrut să mai stăm puțin până să se întâmple.

Iarna, tata mă ducea cu sania în poduri. Pe sania cu spătar, mama arunca o blană de oaie. Să nu intrați în pădure, să nu vină lupii. Tata urca dealul cu mine pe sanie. Străbăteam satul în urcuș și tata saluta vecini și le răspundea cu vorbe din ce în ce mai gâfâite. Urcam pe deal și o vreme nu ne mai întâlneam cu nimeni. Acolo burta iepurelui era și mai mare și mai curată. Ne opream într-un punct și ne uitam de sus la sat, o gogoașă sub pudră de zahăr. Fumul care unea casele cu cerul, câinii fără stare erau singurele forme mișcătoare. Urcam iar în sanie și tata mă trăgea după el până intram în pădure, depărtându-ne de ce spusese mama. Mă întindeam pe spate și vedeam vârfurile brazilor unindu-se deasupra mea, ca modelul din macatul lui mamaie. Îmi plăcea să mă ningă în ochi, dar iarna nu părea să fie acasă, nimic nu mișca, nu se auzea, pădurea își ținea respirația, de frică să nu vină lupii. Auzeam pașii egali ai lui tata prin zăpada neatinsă și vedeam deasupra căciulii lui aburul respirației. Tata recita versuri cu spatele la mine, trăgând conștiincios sania, cuvintele lui împodobeau brazii. Adormeam. Nu știu cum ajungeam înapoi acasă, partea aceasta de călătorie o făceam întotdeauna în somn, cu ultimele versuri în minte.

Știam cum începe iarna și cum continuă, știam mirosul gerului din bucătăria de vară, unde acum se depozita carnea și în mijloc trona o copaie cu osânză ca o zăpadă grasă, știam cum sfârâie carnea în presa unui grătar mic împins în jarul din sobă, în acele zile de după, când bucuria asta în urcuș dispărea, mama și tata cu care stătusem în casa mare, încălzită, se întorceau la oraș, dispărea crema de zahăr ars și friptura și cozonacul și televizorul și cutia cu table și cititul lui tata din cărțile noi, până să înceapă filmul. Și carnea aceea care sfârâia în sobă vreme lungă până să se facă, în timp ce mamaie, tataie, bunica, Dragoș erau în altă parte, avea ceva sfâșietor și prelung, ceva ce cumva înțelegeam foarte bine.

2 thoughts on “Versuri în sanie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *