Ce a fost, cum a fost

Ce făceam în ianuarie? Ce făceam? Îmi fâlfâia sufletul ca o perdea în curent, așa cum pățesc mereu când 31 decembrie se face 1 ianuarie. Mi-e deja dor de ce a trecut, mă gândesc cu inima strânsă la ce va veni, mă întreb dacă nu am ratat ceva, dacă asta e tot, dacă nu mai bine eram în altă parte și nu unde sunt acum. Apoi ianuarie și-a intrat în ritm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu m-am mai gândit prea mult la ianuarie, nici ianuarie nu s-a gândit prea mult la mine.Ce o fi sub zile, sub suprafețe, nu știe nimeni și sperăm că ceea ce vedem e tot, că nicio surpriză nu se strecoară neobservată pe sub tălpile noastre. Iarnă, copii, puțină zăpadă albă, școală, grădiniță, multă zăpadă neagră, Pipera sub troiene de jeg și fețe încruntate de corporatiști preocupați de soarta managementului de peste țări, de deadline-uri, de pregătirea quarter-end-ului.

În februarie mă îngrozeam că înaintez frenetic spre momentul de care toți se leagă, pe care eu l-aș fi lăsat să treacă neobservat. Un fel de Revelion al vieții mele, cu bilanțuri, meditații, rezoluții, frustrări, revoluții. Gata, s-a dus tinerețea, îi auzeam. Lasă, că nu e așa rău, o să vezi, îmi ridicau fals moralul. Atunci de ce vorbim despre asta dacă nu e așa rău? De ce trebuie să fie ăsta un prag? Cât mai am? Asta a fost tot ? Ceea ce am ratat chiar este important sau merge și fără? Ce am reușit să fac e esențial sau e ceva ce toată lumea obține, fără mare efort? Ce aș fi făcut în plus, dacă mă iubeam mai mult și aveam altă fire?

Si nopțile de februarie mă apucau uneori în spasme de plâns și accese de furie, urmate de groază, de melancolie și toată apa aceea neagră care mă înconjoară uneori, vine din urmă ca o viitură neprogramată, de care nu poți să scapi, oricât de bine ți-ai clădi digurile. Brusc am 18 ani și sunt îngrozită că am intrat la facultate și viața mea se va schimba complet.

Gata, a trecut. Sunt în Martie. Orice chin aș fi avut, s-a dezamorsat totul într-o petrecere cu mulți oameni. Un soi de optimism autoconservator m-a împins mai departe. E doar un număr, mare scofală. Am 40 de ani. Si ce dacă? Alții au suferit mai puțin din mult mai mult. Au urmat zilele din martie când iubim primăvara și iubim femeile și iar micile drame s-au spulberat ca sporii de mucegai, arătându-mi ce inutile zbateri am, cât de mult consum aiurea, ca atunci când uiți becul aprins la casa de vacanță și pleci multă vreme și el arde pentru nimeni, în absența ta. Din nou rutina salvatoare a zilelor a șters patima scopurilor mari și a funcționat ca un paracetamol. Când toate merg în economia mică a zilelor, când vii acasă și deschizi ușa și scena de ieri și de alaltăieri și de săptămâna trecută se repetă, totul e bine. Lucrurile fără schimbări majore dau iluzia eternității. Copiii te vor întâmpina mereu alergând către tine cu bretonul fluturând, soțul va șterge mereu vasele și îți va spune că au fost cuminți și mai e de făcut doar tema la mate, îți vei suna părinții în fiecare seară și ei îți vor răspunde mereu. Și nici nu contează că nu ai accesat speranțele mari, nu contează nici că de atâția ani nu mai ești femeie, ci doar mamă, soție, fiică .Atâta vreme cât zilele își poartă neperturbate rutina fără bruiaje, e bine.  E martie și țin capul Copilului Mare în poală. Are păduchi și noutatea asta ne obligă să stăm câte 2-3 ore seara și dimineața foarte aproape una de cealaltă, ca pe vremuri. E o operațiune minuțioasă și enervantă și adesea sisifică. Copilul Mare nu mai suportă să stea aplecată, eu nu mai suport să stau aplecată. Și cu toate astea, de câte ori ne eliberăm, abia aștept să reluăm poziția. De mult nu am mai stat așa aproape timp îndelungat. O sa donez 2% din impozitul pe venit Asociației O Șansă pentru fiecare Păduche!, pentru că prin ei am recuperat puțin pe Copilul Mare. O vreme nu mai sunt bătrână și ciudată și nu îmi stau prost toate hainele, sunt mami și aflu povesti de la școală și ce mai e la moda în materie de cosmetice și mă iubește. Am 27 de ani și sunt cea mai fericită mamă. Tot în martie Copilul Mic dă fericită vestea în toată grădinița că părinții i-au cumpărat niște gândăcei de pus în păr. Se intensifică imediat controalele la intrarea în grădiniță.

E aprilie. Încerc o formă ușoară de optimism, care vine la ofertă cu noua ordine mondială în materie de a doua tinerețe. O altă manifestare americănească de a privi viața ca pe o petrecere. Nu se menționează în instrucțiuni dacă suntem toți invitați la această petrecere. Țin pentru mine aceasta această mirare. Colegii mei foarte tineri consideră cinismul o formă de bătrânețe. Ieri aveam 14 ani și mă bucuram că dau semne de înflorire castanii. Săptămâna trecută aveam 23 și stăteam pe o bancă, pocnind de tinerețe eternă. E Paște și rămân la slujbă toată noaptea, singură, în biserica din satul bunicilor. Ai mei au plecat de mult acasă, ceara mă arde pe degete și încerc să reconstitui chipurile bătrânelor de lângă mine. Isus a înviat și încerc să duc acasă într-o lumânare care nu are voie să se stingă bucuria aceasta. Voi proteja greu prin vântul nopții de aprilie această lumină fragilă, vestind un miracol.

E mai. Ar fi un mai însorit, cu soare mult și rochiță roșie de tiroleză a Copilului Mic purtată cu frenezie, aș auzi cum ies din pământ zambilele și ridichile, dar eu trebuie să sprijin pereții unui spital enorm, așteptând să iasă tata din operație. Sunt suspendată deasupra corpului meu care stă țeapăn, transmițând răceală și pereților. Tot spitalul îmi pare o Bastilie pe care o car în spate și mi-e foarte frig, spitalul e foarte greu, nu am stat jos de 5 ore, nu am mâncat și nu am băut de ieri și am 5 ani și mor de frică mor de frică mor de frică. Despre orfanii bătrâni nu vorbește nimeni. Probabil pentru că am 5 ani, doctorița nici nu mă bagă în seamă.

E Iunie. Copilul Mare încheie clasa a patra. Eu plâng în valuri noaptea, sortând șosete rămase mici, caiete cu scrisul apăsat și mici desene pitite printre cuvinte. Copilul meu Mare e și mai mare. A exersat bine mersul ieșirii din copilărie, mă uit în urma ei și plâng în valuri noaptea. Sunt acum o mamă nesuferită, demodată, am un păr aiurea și nu sunt ca mama Anei. Am 70 de ani și sunt o pensionară fără hobby-uri. Copilul Mic îmi compune cântecul “Mama melcului, iarna” și îmi spune că trebuie să dansez, ca să fiu fericită. Dansez. Fericirea se ridică puțin, din tălpi în sus, spre ce o fi deasupra tălpilor. Mușc de fund compozitorul, care fuge râzând spre dormitor și gâdil cele mai dulci cărnuri de înger cu breton. Am 35 de ani și sunt o mamă uimită, dar fericită.

În iulie aflu că mama trebuie să reia drumurile la Fundeni. Pământul de sub picioare se topește și aceeași apă neagră mă duce în locul unde ajung mereu, când apa neagră mă lovește în spate. Disperarea ia locul rutinei și uit mereu la sfârșitul zilei ce am făcut în ziua respectivă. Uit și ce a fost ieri. Uit multe. Merg la o slujbă care se ține noaptea, la o biserică din centru, pitită după niște restaurante moderne. Intrăm și ieșim din biserica misterioasă ca niște fantome străvezii care se materializează doar în contact cu aerul. Uit și ce fac în toate aceste săptămâni și adorm pe canapeaua din sufragerie, cu televizorul deschis, ca actorii să țină la distanță panica, singurătatea.

În septembrie merg desculță prin nisipul ud al Mării Nordului. Vântul îmi tulbură șuvițele de păr și nu am nicio vârstă. Mă uit de la distanță la copiii mei, la soțul meu și familia lui. Sunt fericiți și chiar au disponibilitate pentru momente perfecte. Eu nu fac parte din grupul lor, nu fac parte din niciun grup și nu mă așteaptă niciun moment perfect. Fac o sută de pași prin nisipul care îmi îngheață picioarele și spun la fiecare pas “mulțumesc”, e exercițiul 25 din terapia de schimbare a patternului cognitiv. Așa mi-a spus Adriana. Începe școala și Copilul Mare are deja un aer de adolescență care se rușinează cu mama, tata și sora care i-au fost dați. Învață după amiază și suntem toți bezmetici de la programul ei. Am început să scriu pentru LiterNet săptămânal și zelul școlăresc specific mi se zdruncină când văd că nu pot să mă apuc de scris decât după 1 noaptea. Și nu am idei. Și mâine iar merg la serviciu, în Pipera, și mă ustură creierul și mi se revoltă. Asta voi face tot restul vietii mele? Voi îngheța la birou următorii 25 de ani și voi vedea zilnic păsări negre trecând în goană, speriate, pe lângă fereastra mea de la etajul 8? Voi gândi mereu ceva și voi spune elegant altceva? Voi depinde de decizii, stări de spirit, trenduri, politici venite de peste 5 țări toată viața mea de acum înainte? În septembrie am 65 de ani și sunt pe punctul de a mă pensiona. 

E octombrie și sunt la FILIT, în Iași. În premieră. Până acum nu am avut voie să merg la evenimentele pe care le finanțăm. Acum merg pe strada principală a orașului și în dreapta e ambasadorul, în stânga e consilierul economic, sunt înalți și pe frunțile lor diplomatice strălucește luna. Eu sunt mică, merg între ei și pe fruntea mea nu strălucește nimic. Ei sunt două prințese și eu sunt broscoiul și în jurul nostru oameni prietenoși ne deschid calea. E deja frig și zilele sunt scurte. Merg în ultima vizită la doamna L. Nu știu dacă ea simte că va fi ultima dată când ne vedem, dar eu știu sigur. Plecăm devreme din București și ajungem la Câmpulung cu tristețea în spate. O prind semiconștientă și îmi urează ceva tulburător. Mi-a luat mâinile între degetele ei osoase și fac efort să nu plâng în hohote când mă gândesc că mâinile ei atât de calde acum vor fi foarte în curând întărite de frigul eternității. Mă întorc la București acoperită cu jalea masivă a munților, ca un pled greu. Sunt foarte singură și am 9 ani. Stau sub biblioteca ei de sticlă și doamna L îmi croșetează un burlan grena, că se poartă.

E noiembrie. E ultimul weekend în care pot să mă mai arunc cu parașuta. Tipic mie: amânarea. De ce amân ceva mereu, insistent, până ajung să îmi fie teamă? Sunt pe punctul de a renunța. Soțul îmi spune că voi regreta. Sunt o fricoasă tâmpită, îi spun. Și oricum, ce fel de cadou e ăsta, un salt cu parașuta? Ce dacă mi-am dorit când aveam 15 ani? Nu, acum nu mai vreau!

Fac ciorbă într-o oală mare, să aibă ei ce mânca dacă mor eu. Fac curat, să nu vină prietenii să îl consoleze într-o casă murdară, dacă mor eu. Oricum, cu ce mă îmbrac? Cu ce se îmbracă femeile când sar cu parașuta? Și îmi pun male-up? Nu? Adică merg așa, doar cu crema de zi? Îmi pun și ștrampi pe sub pantaloni?

Andi e obișnuit cu nebunele și face glume. Mă ia in brațe și nu știu câți ani are. Eu cred că nici eu nu am vârstă azi, nu știu ce crede el. De când sunt doar mamă, fiică, soție, nu m-a luat în brațe nimeni din afara gospodăriei. Port un costum roșu și îi spun că renunț. Suntem într-un avion roz și în jurul meu sunt bărbați tineri și veseli, râd. Suntem la 4000 de metri și eu îi anunț că renunț. Se deschide ușa avionului roz și închid ochii pentru că de acum chiar renunț. Renunț la tot. Deschid brațele și în brațe profesioniste mă strânge Andi și tăiem aerul alb, dens, ca un cuțit. Coborâm în viteză și nu vorbim, dau din picioare și vreau să văd ceva, dar nu văd nimic, cădem prin alb, înghit alb, văd doar vag brațele mele în costum rosu. Andi deschide parașuta și nu mai cădem cu viteză, alunecăm. Deschid ochii și Andi îmi spune să mă bucur de tot, că e cel mai frumos lucru din lume. Că mă va face să fiu mândră de mine. Să mî iubesc. Îmi spune cum să respir și de ce să nu închid ochii. Mă ceartă că nu par să mă bucur. El nu știe că fericirea la foc mic e mai consistentă decât o explozie de sentiment. E sustenabilă, ca în economia verde.

Starea de Icar mă ține o vreme și e o injectie de energie care mă face să mă înscriu la un curs de dans, să merg la doctor, să fac o programare la cosmetica. Copilul Mare mă privește jenată când vreau să o iau de la școală, în rarele momente când sunt devreme acasă. Arăt oricum aiurea și fustele lungi nu îmi stau bine. Și poate ar trebui să îmi pun aparat dentar. De ce am spus tuturor că am sărit cu parașuta? Sunt de-a dreptul plictisitoare. Nu apuc să am 80 de ani, mă reține Copilul Mic care, la bustul gol și în ștrampi, îl întrerupe pe Tibi care vorbește despre piața imobiliară:

-Mama mea face și checuri bune și se și aruncă în cap din avion, când are timp!

În timp ce Copilul Mic pictează eroine pe pereții castelului nostru fragil, e decembrie și Copilul Mare urăște școala și vrea alta casă. Camera unde ne retrăgeam noi, cu stele fosforescente pe pereți și secrete în cutii pictate și îngeraș vechi în ramă i se pare de prost gust. Nu e o casă unde să îți aduci prietenii. Alergăm după cadouri, după activități, printre activități, plusăm la serviciu, plusăm acasă, fac cu mama pregătiri la telefon. Sunt în biserica veche din saltul bunicilor, cu haina groasa împingând alte haine groase, ca niște Hopa Mitică solemni, că se cântă colinde. Reconstitui chipurile din biserică. Sunt bătrânii copilăriei mele sau copiii lor, deveniți  bătrâni? Eu sunt bătrână? Am 6 ani și acasă, cât stau eu la slujbă printre picioarele creștinilor încruntați, sigur a venit Moș Crăciun. Și sigur îl pierd, până ajung și eu acasă.

Jucăm în sufragerie “Trivia” până noaptea târziu. Soba duduie și soțul scoate din bagaje un joc nou. Se cheamă “Stai la coadă” și e polonez, reconstituie sub formă de joc sistemul economic comunist. Tata preia cartea cu instrucțiuni. Nu înțelege nimic, face conspect. Realizăm că niciun cartonaș de joc nu e tradus, dar are separat niște etichete cu traducerea. Trebuie să le lipim, dar habar nu avem ce etichetă pe ce cartonaș să lipim. Tata traduce conștiincios, cât poate, prin asociere cu rusa. Pierdem o seară întreagă lipind etichete pe cartonașe, folosim și aplicația Google de traducere de texte. Primul cartonaș complet e cu o femeie ținând în brațe un copil mic. Textul anunță: “Ai împrumutat de la cineva un copilaș de 2 ani. Ai dreptul să intri în față”. Soțul meu, cu copilaria lui vestică, zice că trebuie să fie o traducere greșită. Tata ne spune că nu e nicio greșeală, era un truc de supraviețuire, care augumenta succesul achiziției. Ne mai chinuim răbdători două seri să asamblăm jocul și tata zice: asta da comemorare a 30 de ani de la Revoluție! Jocul nu e doar despre comuniști, e el însuși comunist. Așa pățeam și atunci, mare minune să fi cumpărat ceva complet sau funcțional. Ia mai dă-l încolo de joc, nu am trăit noi pe bune comunismul, ce ne mai trebuie să îl și jucăm?

Și ne apucăm de minunile democrației și capitalismului și pe tabla de Monopoly succesul pieței imobiliare de carton crește rapid și eu nu stau la închisoare decât de 2 ori, dar construiesc Bucureștiul.

Casa încălzită pentru venirea noastră pare să se bucure ca o bătrână alături de noi și obiectele vechi învie a mia oară și bunicii ne privesc din pereți, din ceruri, din interiorul nostru și aș vrea ca aceste clipe să dureze o veșnicie, iar afară artificiile premature să nu anunțe graba cu care se încheie și anul acesta.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *