Dacă ar putea, pianul și-ar linge prelung rănile ca o pisică rănită și acordeonul, dacă ar avea picioare, ar fugi grăbit să se ascundă în pod. Până la vizita Copilului Mic trăiau în liniște și praf citadin în casa de la Marea Nordului. Dar Copilul Mic este într-o abundentă stare de creație și face cântece din orice, pe care le exersează pe instrumentele lui Oma. Pianul suferă cel mai tare și se cutremură sub forța compoziției. Istoria va consemna că acestei perioade îi aparțin opere cu o paletă largă de inspirație, de la teatrul absurdului la cotidianul minor: ‘Mica Sirenă și piesele de lego’, ‘Mama melcului, iarna’, etc.

Copilul Mare s-a trezit bosumflată. Spre prânz, bosumflarea s-a agravat în supărare și la cafeaua de după amiază supărarea a devenit plâns: Ida are pe Instagram zece followeri mai mulți decât ea, deși și-a făcut cont cu două săptămâni mai târziu. Ne amuzăm când aflăm motivul supărării, noi credeam că e îndrăgostită. Nu e de râs! Nu o înțelegem! Ce știm noi ce înseamnă să ai doar 30 de followeri?! Nu, nu zice nimeni urmăritori, să nu mai folosim cuvinte de bătrâni. Ida e mai populară, deși postează doar prostii neamuzante. De ce? Copilul Mare nu postează poze cu ea însăși și dacă noi nu avem câine sau pisică, să pună poze cu ele, atunci ea ce postează?

Avem situația sub control, așa cum stăm noi în picioare, cu spatele rezemat de blatul de lucru din bucătăria lui Oma și Opa. Mai stăm trei zile și nu mă așteptam să trecem prin crize. Îi explicăm că nu are nicio relevanță câți urmăritori ai, mai ales dacă nici măcar nu îi cunoști și nu i-ai văzut niciodată. Importante sunt adevăratele prietenii. Pe cine contezi la nevoie. Urletele se întețesc. Nu o înțelegem, noi nu am trecut prin asta. Contează cum arăți și câți followeri ai. Contează! Și ea chiar a muncit pentru acei 30 de followeri, Ida doar a rugat câțiva oameni să o urmărească. Pentru că Ida are o familie mare și părinții ei folosesc Instagram, nu ca noi.

Stăm în continuare cu spatele rezemat de blatul de lucru, dar nu prea mai avem situația sub control. Copilul Mare plânge în hohote că urăște școala, nu știe cine sunt prietenii adevărați, Andreea are cont privat și nu o poate urmări și toată lumea e topită după Rucsi, care are cei mai mulți followeri și e cea mai populară și toți râd la glumele ei și profesorii o iartă dacă a uitat să își facă tema la ceva. Plânsetele ei zguduie casa și dacă ficusul ar înțelege limba română, s-ar ofili de uimire. Încercăm să o împăcăm și o luăm pe rând în brațe. Dar Copilul Mare vrea followeri pe Instagram, nu brațe. Succes virtual, nu tezism părintesc. Nu putem să ne facem și noi cont să îi dăm follow, ca să vadă Ida că și ea are urmăritori în creștere? Noi? Noi, cont de Instagram? Nu, Doamne ferește! Nu facem așa ceva. Ar fi o minciună, ce ar rezolva? Și pentru câtă vreme? De fapt, nici nu vrem conturi de Instagram. Suntem doi oameni ocupați care nu își fac niciodată selfie-uri și nici apetit pentru postări incontinente nu avem. Copilul Mare e disperat. Ce fel de părinți suntem? De ce nu putem fi și noi ca părinții Idei?

Se face târziu și Copilul Mare trebuie să meargă la culcare, dar adoarme în suspine, după ce i-am spus să înceteze cu dramele și falsele probleme. Că Instagramul e un miraj, așa cum e și Facebook-ul. Nu e viața, e o iluzie și creează inutil angoase, e superficial, narcisist, să nu se lase dominată de niște presiuni fără motiv. Tăcem la masa din bucătărie, doar suspinele pianului s-ar auzi, dacă noi nu am fi așa concentrați la propriile gânduri. Când ți se întâmplă o criză într-o casă care nu e a ta, dimensiunea crizei pare și mai copleșitoare. Pereții albi se uită amenințător la noi, ca un Wall pe Facebook fără niciun mesaj. Nu ești activ în virtual, nu exiști. Plecăm puțin mohorâți la culcare și nu știu ce ne apasă mai tare: lumea în care trăim sau suferința copilului nostru nesigur și speriat. Suntem convinși că va trece și asta, ca orice altceva.

La fel de convinși aflăm la micul dejun că ne-am făcut fiecare în secret cont de Instagram și i-am dat follow Copilului Mare. Nu comentăm nici unul topirea bruscă a principiilor solide de până aseară, ca niște ghețari sub o vară profundă. Din exces progresist, eu îmi fac chiar mai multe conturi, pe unul sunt economista si ma preocupa mersul finanțelor, pe altul sunt antropolog și urmăresc muzeele de profil, pe altul sunt o narcisistă preocupată doar de estetica unghiilor. Evident, le încurc. E ora zece și cât Copilul Mare încă nu s-a trezit, extindem planul de succes al popularității: rugăm rude și prieteni care au cont de Instagram să devina followeri pentru Copilul Mare. Afacerea se mișcă greu, dar se mișcă. Noroc că în Romania e cu o oră mai târziu și oamenii sunt de mult la treabă, deci răspund. Pentru că nu obținem rapid mărirea rețelei, dăm mesaje prietenilor boemi și începem ex abrupto, ca la reclamele pentru credite: Fă-ți acum cont de Instagram și dă follow Copilului Mare!

E ora 11 și Copilul Mare întră în cameră, cu ochii umflați de somn. O privim fericiți și emoționați, de parcă noi știm că a intrat la Harvard, dar ea încă nu știe, și așteptăm să afle ca să îi vedem reacția. Copilul Mare își deschide în sfârșit Instagramul, ca pe o cutie de cadou, lângă bradul de Crăciun. Ochii i se luminează. Are 42 de urmăritori. Pardon, de followeri! 42! Extraordinar! Și noi o privim, obosiți pentru că am muncit din greu la succesul acesta și nici de principii nu mai avem timp. O întrebăm doar:

-Și acum ce facem?

-Cum ce facem? Tragem și mai tare, zice Copilul Mare ca un șef din vânzări care tocmai a vândut trei enciclopedii Britannica.

Nu o întrebăm câți followeri are între timp Ida. Savurăm succesul acesta prostesc, conștienți de fragilitatea lui. Sperăm ca data viitoare să fim mai puternici.

-Să vă cânt un cântec compus de mine? Vreți să fie despre Isus sau despre bomboanele care au căzut pe jos?, întrebă Copilul Mic.

-Cu Isus, au spus cei spirituali din familie.

-Cu bomboanele căzute pe jos, au cerut ultrapăcătoșii.

Copilul Mic e un lider democratic care știe că publicul, ca să îți rămână fidel, trebuie să primească ce își dorește. Și ca să aibă de partea sa întregul public, ne zice împăciuitoare, cu mâinile suspendate deasupra pianului:

-Vă voi compune atunci cântecul “Isus și bomboanele căzute pe jos”. Ascultați cu atenție, că încep.

Ascultăm o opera care combină natural densitatea spirituală cu detaliile realiste. Pianul tremură ca un animal sub tratament și abia așteaptă să scape, noi admirăm în tăcere improvizația artistică și singura perturbare este frecventul fior al telefonului când Instagram trimite notificări liniștitoare că followerii cresc, deci exiști.