Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului.

Eram deja un fost copil, un fost sătean când am luat oala și am pus-o pe foc, la fiert. Afară ningea cu fulgi târzii, fuseseră sărbători uscate, mamaie își trăia ca un pește scăpat din acvariu ultimul anotimp. Am intrat în curte, am făcut cu cizmele mele de oraș o pârtie prin curte, către camera ei. S-a speriat când am intrat, dar inima ei m-a recunoscut înainte de creier și a zâmbit o fericire largă ca o felie de soare într-o grotă. Nu a reușit să îmi spună pe nume, nici nu era nevoie. Aveam la dispoziție câteva ore, între două trenuri personal. Am luat oala și am pus-o pe foc, am turnat în ea niște mucenici din pungă, acum nu mai făcea nimeni opturi de cocă pe iarna unei mese de lemn. M-am bucurat că am reușit să îi fac plăcerea asta, acum când nu mai avea cine să îi facă mucenici, deși în lumea ei stinsă, fără zi și noapte, mamaie nu părea să mai aibă dorințe. Am fiert lung la ei, pe plita bătrână și cu ochii pe ceas, să nu pierd trenul, îi povesteam diverse, sprijinindu-mă de sobă și învârtind soldații în oală, să nu se lipească. Mă asculta fără să mă audă și părea să înțeleagă că vom mânca mucenici. Amândouă. La masa de lemn, trasă la perete, de-a lungul ferestrei care dădea spre deal, ca atunci.

Îmi aduceam aminte cum primeam mâncare de acasă, când eram studentă. Sacoșe grele, strâns legate, cu borcane etichetate care zăngăneau vesele o melodie cu niște sfaturi. Să nu stai nemâncată. Să mănânci cu pâine. Uite, ți-au trimis și dulceață. Pachetele acelea de acasă, recuperate cu noaptea în cap duminica din gară, erau esența iubirii mamelor pentru copiii lor plecați definitiv de acasă. Erau cam tot ce rămâne stabil și sigur atunci când ai plecat definitiv de acasă ca să te faci mare și bântui hămesit, confuz și nesigur printr-un oraș care stă cu pleoapele strâns închise și nu te vede. Nu te știe nimeni, nu cunoști pe nimeni, ți-e foame, dar te ții tare și nu recunoști că ești un câine tânăr cu răni pe sub blugi, te prefaci că îți priește la culme libertatea, ia uite ce creastă ți-ai tras și ce ruj aprins porți, acasă n-ai fi putut să umbli așa. Ți-e foame, ți-e frică, dar mama e tot lângă tine, deși a rămas acasă, se întinde spre tine cu brațe lungi, prin acele pachete cu mâncare pe care ți le trimite cu trenul și tu te liniștești, ca un pustnic care a descoperit o anafură pe piatra din chilie.

Când plecasem de acasă ca să mă fac mare, găseam uneori în pachetul de acasă, ascuns printre borcane, secretul nostru. Mamaie îmi trimitea, prin ai mei, coaja de mămăligă de pe tuci, știa că e plăcerea vinovată a copilăriei mele și o mâncam mereu pe ascuns, că traducea o sărăcie fără margini. Mamaie îmi trimitea la facultate resturi de copilărie, să îmi țină de cald. Dezlipea cu greu coaja de pe tuci și o rula ca pe o clătită, ca să nu își dea seama colega de cameră ce este și să râdă de mine. Când desfăceam pachetul, toată camera de cămin se umplea de fluturi de acasă, soare și nerăbdarea înfometatului căruia i se pune masa. Uitam că plecasem să mă fac mare.

Mamaie îmi urmărea gesturile prin aer, cum turnam mucenici în castron și presar nucă și zahăr deasupra. Am stat cu capetele plecate deasupra farfuriilor noastre, fiecare cu gândul la altceva.

Am refăcut drumul spre gară cu mâinile în buzunare, călcând pe urmele din zăpadă făcute de alții înaintea mea. Cu ochii în jos, mă gândeam că gătitul e un reflex al iubirii chiar și când copiii sunt mari și nu mai au nevoie de tine sau bătrânii sunt duși și nu mai au nevoie de hrană, este un fel de stabilopod care nu te lasă sa te lovești cu capul de dig, e iluzia că dacă iubești, gătești și gătind, alungi o vreme frica de moarte, să nu îți mai dea târcoale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *