Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor. 

Primăvara se instala ca o boală de bătrânețe: lent și moale, în timp ce zăpada rămânea încă pe dealuri, tot mai murdară, ca o blană jumulită pe spatele unui lup. Când veneam de la grădiniță cu Dragoș, alergam fericiți pe poarta bisericii să găsim toporași. La început erau puțini și făceam concurs cine îi găsește primul. Ochii lui de animal ager îi vedeau înaintea mea și se întindea ca un arc, sărea ca o felină peste cruci mici, doar ca să ajungă primul la ei. În fiecare zi apăreau tot mai mulți și călcam pe morminte în urma lui Dragoș, ca peste niște alei, fără grija morților. Era postul Paștelui. Femeile urcau cu coșuri și greble și sape, să curețe mormintele. Intrau ca niște lilieci negri, în stoluri grăbite, pe poarta bisericii și se răspândeau în tăcere fiecare la mormântul ei. Apoi stăteau aplecate vorbind cu morții, smulgând buruieni și săpând, unele boceau harnic, frământând țâfnos pământul, de parcă asta i-ar fi adus înapoi pe cei plecați sau ar fi scurtat distanța infinită dintre ei și ele. Nu vorbeau una cu alta, nu își împrumutau obiecte, fiecare făcea curat în taină și eu le priveam mâinile înnegrite de jale și țărână, în timp ce Dragoș strângea de zor toporași, transpirat și fericit.

-I’uite câte am, flutura el bucuros un buchețel firav deasupra capului, călcând pe nenea Toader.

-Ia mai potoliți-vă, nu vă e rușine? Cum călcați voi așa, pe morminte? Ai cui sunteți voi?

Basmale negre se ridicau crunt deasupra mormintelor, unindu-și privirile. Bocete erau brusc curmate și vocile lor se uneau groase, dense, ca un fum de la o casă topită. Dragoș trântea poarta alergând, eu încercam să îl prind din urmă, cu prea puțini toporași. Mi-era groază că vor afla a cui sunt și se va lăsa cu pedepse.  Până acasă toporașii mei se striveau, se topeau, dispăreau. Muncisem degeaba. Dar mâinile mele păstrau mirosul lor amestecat cu dealul crud și vocile bocitoarelor.

În postul Paștelui, lumea era sumbră și Isus era puțin fiul fiecăruia, pentru că în sat era o tăcere ca pe ulițele unde murise cineva. Era vineri, începea vacanța de primăvară și prin curți era o trebăluială mută. Cloșca de pe ouă se uita tont la coșul cu ouă pe care mamaie le pusese deoparte pentru vopsit. În grădină răsăriseră primele zambile, firave ca niște adolescente fără sâni, pe care mamaie le rupea în grabă ca să mergem la Prohod. Era Vinerea Mare și așteptând-o pe mamaie să se îmbrace de biserică, vedeam prin gard cum treceau pâlcuri de umbre cocoșate și negre către biserică. Plecam și noi, îmbrăcate frumos, cu lumânări și zambilele acelea în mână, să ne dăm pe sub Isus Hristos. Dragoș sclipea de solemnitate în hainele lui de biserică, nici nu părea să fi călcat vreodată pe vreun mormânt. Curtea bisericii mirosea a toporași. Oamenii așteptau tăcuți să treacă de trei ori pe sub masă, stăteam și noi la coadă și sărutam icoana. Apoi înconjuram alături de oameni îmbrăcați în negru biserica, urmând grupul de bărbați cu mâini zbârcite care purta pe deasupra capetelor noastre giulgiul negru plin de flori, pe care un Isus pictat privea spre cer de sub un maldăr de zambile. Unii plângeau o suferință trăită cu o mie nouă sute optzeci și ceva de ani în urmă, alții reactivau suferințe recente, privind peste capetele noastre la morminte proaspete. Dragoș era lovit gregar de o tristețe țopăită. Lăcrima de zor și nu avea stare, așa nu îl vedeam prea des. Plângeam și eu, fără suspine. Și când suferința devenea uniformă și densă, Dragoș mă împungea în coaste, brusc readus la viața de propriul impuls:

-Fă Anamario, când intră mă-ta mare în biserică, vii să ne dăm de-a berbeleacul peste toporași?

Și câteva broboade negre care îl auziseră se uneau brusc deasupra noastră, ca un cer negru de sub care nu mai puteai ieși.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *