Să nu te pierzi, să nu te spargi

Ai mei cresc în curtea bunicilor rămasă fără bunici câteva găini. Sunt singurele vietăți, alături de un câine și câțiva iepuri, care amintesc de o gospodărie activă. Fac eforturi să le crească, făcând naveta la țară, pentru copii și pentru noi. Nu locuim aproape de ei și singurele ocazii de a ne aduce ouă proaspete de la găini neartificiale sunt venirile lor la spital, pentru tratament. Păstrez câteva zile ouăle fără să le gătesc, ca pe mascotele unor miracole, pentru că poartă pe coaja lor Măgura, firimituri din universul meu rural și frânturi din efortul alor mei, sculați cu noaptea în cap să ne facă pachetul și să ajungă la timp la spital.

Cel mai adesea primim foarte multe, într-o cutie mare. Din frigider ne amenință zile întregi ouă ascuțite la vârf, pitite printre cutiuțe și vase. Ouă pe ușă în spațiul de ouă, ouă pe ușă în spațiul de lapte, ouă pe etajerele frigiderului. Inventez tot felul de rețete care să conțină cât mai multe ouă. Spre mijlocul festinului, când cantitatea a scăzut, mâncăm firesc, ca omul obișnuit cu durerea. La final, drămuim și încercăm să amânăm momentul folosirii ultimelor ouă.

La ultima vizită, tata ne-a adus o cutie mai mică. Au început găinile să nu mai facă ouă. Ne confruntăm brusc cu diminuarea, cu teama dispariției. Din huzur neghiob intrăm în chibzuială forțată. Prețuim fiecare ou și mai mult decât înainte. Nu folosim ouă în exces și deschidem ușa frigiderului cu grijă, să nu cadă vreunul și să se spargă. Vârfuri ascuțite de ou guvernează emoțiile noastre culinare și sperăm ca zeul găinilor să aibă grijă de ele.

Decidem brusc să plecăm la ai mei, să stăm o vreme cu toții la țară, în casa fără bunici a bunicilor. Pe ușa frigiderului, grație exercițiului nostru economicos, mai sunt câteva ouă. Ce fac cu aceste comori încă nefolosite? Le las în frigider? Nuu, la întoarcerea noastră vor fi stricate. Să le dau cuiva? Nici asta, sunt ultimele daruri, poate, ale unor găini obosite. Le iau cu mine. Și împachetez cu grijă fiecare ou ca pe un prunc fragil. Refacem drumul lung al ouălor în sens invers. Repatriem zece ouă ca pe niște animale pe cale de dispariție cărora le dăm dreptul la un final demn, în propriul lor habitat. Petrecem zile minunate sub nuc, printre trandafiri și melci ca niște armăsari de grădină. Mâncăm cumpătat omlete în aer liber.

Sunt sunată să revin la București, pentru o urgență. Urc în mașină și la plecare mi se aduc în fugă două ouă. Ultimele din seria de neprețuite.

-Să ai pentru deseară, că nu ai mâncare acasă.

Plec conducând ca și cum sunt operată recent, privind cu coada ochiului cele două ouă de aur, de pe scaunul din dreapta, care au pornit din nou cu mine în călătorie. Merg încetișor, mândria poliției locale. Traficul nu depinde doar de mine și alții, fără minuni fragile pe banchetă, conduc fără milă și pun frâne dușmănoase. Și eu trebuie să frânez. Mă uit pe scaunul din dreapta, nimic. Nu pot să analizez gravitatea situației în timp ce sunt la volan. Conduc încordat, cu sentimentul că am călcat cu bocancii pe un miracol și l-am spart, neglijentă.

Ajung acasă. Da. N-a mai rămas nimic din neprețuite: unul din cele două ouă zace împrăștiat lângă scaun. Celălalt e de negăsit. Cumpătarea a sfârșit în tragic. Privind la balta de potențial miracol de la picioarele scaunului, îmi vine în minte o glumă veche, cu un român închis într-o celulă căruia i se dau în grijă două bile și întrebat ce a făcut cu ele, răspunde: una s-a stricat și cealaltă a dispărut. Să nu uit să i-o zic și soțului când va suna deseară, să mă întrebe ca după fiecare masă: mai serviți din produs?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *