Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri.

O întreb pe Copilul Mare dacă știe să mă machieze încât să par cu zece ani mai tânără. Se uită la mine peste laptop, de parcă i-am zis că a luat premiul întâi la o olimpiadă la care nu a participat.

-Nu există așa ceva.

-Bine, nu cu zece, cu cinci.

Aceeași privire.

-Nici asta nu se poate. Cell puțin nu cu machiajele tale, de care n-a auzit nimeni.

Când ai valoare, echipa te susține.

-Bine, nu cu 5 ani, cu 3. Cu șase luni măcar. Cu două zile. Fă ceva! Stai toată ziua pe tutoriale despre minuni cosmetice, negresele care devine albe și bărbați care par femei. Și pe mine nu poți să mă faci să par mai tânără cu 3 ani?

Verdictul e cam același. Nu poți face minuni cu produse expirate și mai ales nu cu utilaje depășite. O să încerce, totuși. Toleranța mea în fața timpului pierdut de Copilul Mare pe Youtube în loc de școală trebuie răsplătită cumva.  Acum eu sunt aiurita pierdută în iluzia esenței și ea realista care îmi va aplica trucuri de imagine, pentru că da, imaginea contează.

Petrec o zi în care mă vopsesc, îmi usuc părul cu pâlnia specială, mă epilez, aplic creme, înlătur creme, aplic măști, dau cu ojă, înlătur măști, calc haine, curăț pantofi, calc alte haine, parfumez eșarfe, disper, mă agit, disper. E aproape de ora plecării și Copilul Mare mă machiază tacticos și acum ea are grijă de mine, nu eu de ea și Copilul Mic zice că și ea vrea să mă machieze, dar eu o alung ca pe un uliu periculos.

Sunt gata. În fața ușii. Arăt ca Dacia 1300 a lui tata, când au adus-o de la vopsit și din albă devenise verde. Același model cinstit și neatrăgător, cu o vopsea nefirească menită să îi mai dea o șansă. Mă uit în oglindă la rezultatul unei zile întregi de muncă. Groaznic.

-Ești frumoasă, mami. Îmi plac mai ales pantofii tăi. Și părul tău blond, mă privește sclipitor copilul Mic.

-Blond?? Nu sunt blondă!

-Nu. Dar poate ar trebui să fii.

Afară e frig și sunt îmbrăcată lejer, am fustă și ciorapi fin. Nu te duci la o cină de lucru cu ambasadorul si regizorul îmbrăcată cu șubă de miner. Merită să sufăr puțin pentru asta. Și urc cu un zvâc optimist în mașină.

Nu are rost să povestesc prea multe. Ambasadorul, regizorul și cu mine am fost singurii din restaurant. Și nu am stat în restaurant, ci afară, la terasă. Ca să nu ne băgăm artistic degetele în ochi unii altora, am stat la o masă mai apropiată de un lampadar stradal. Ne ghiceam chipurile în semiîntuneric și dinții sclipeau în luciul lunii. Am primit de la chelneri câte două rânduri de pături cu care ne-am înfășurat eleganța ca niște știuleți de porumb. Cei doi erau îmbrăcați bine, cu haine groase și căciuli și erau puși pe vorbă și proiecte minuțioase. Numai eu mă îndreptam spre un regat de gheață, vibrând în întuneric ca un inima unui ghețar. Frigul acționează ca un vasoconstrictor și neuroconstrictor și în timp ce noi trei ne apropiam tot mai mult unii de alții ca să nu ne înghețe cuvintele pe masă până ajung  să fie auzite, solitarii mei neuroni deveneau și mai subțiri și păreau singurii în stare să păstreze distanța socială între ei. Aveau suficient loc. Și din izolare îmi trimiteau mesaje: te-ai stresat atât și ai pierdut o zi întreagă să te pregătești ca de o cină romantică și acum stai ca un cimpanzeu în pragul erei glaciare. Ca un ofițer rus păzind deportați în trenul spre Siberia. Ai fi putut veni cum erai, nu ar fi fost nicio diferență.

Liniște și întuneric pe stradă, nimeni în afară de noi la terasa restaurantului. În depărtare vedeam chelnerii în geci și căciuli îndesate pe cap, privind spre noi dinăuntru, prin geamul restaurantului. Ei erau în lumină și așa cum se uitau la noi, păreau niște pești tineri care privesc dintr-un acvariu cald la niște pești bătrâni dintr-un acvariu de beznă.