Ne plimbăm prin parc în primele zilei ale toamnei. Soarele atinge moale creștetul auriu al Copilului Mic. Picioarele ei agită frunzele de pe jos ca pe niște găini. Frunze mari, speriate, sar în sus și te-ai aștepta ca sub ele să fie cuibare calde din care să ridice ochii bezmetici pui-frunzuliță. O țin de mână și îmi tot verific telefonul cu stânga, să nu ratez vreun apel. Am ieșit o fugă din casă, dar sunt în timpul orelor de serviciu. Sunt și în timpul orelor de mamă. Prioritățile vin rapid una peste alta și deja am un munte de obligații în față, l-aș răsturna și eu cu piciorul ca pe un morman de frunze-găini. Mă simt vinovată față de graba cu care o împing pe Copil Mic să se miște mai repede și să ne distrăm cu ochii pe ceas. Mă simt și un elev care trage chiulul de la ora la care poate îl va asculta.
Copilul Mic vorbește într-una. E fericită și țopăie în mișcări de revoluție și mișcări de rotație și poartă ca o aură cea mai transparentă iluzie: aceea că are timp. De la distanță, așa pare. De aproape, habar nu are. Timpul ei e doar prezent și prezentul ei e infinit.
Îi arăt frunzele uscate, soarele bătrâior și aprozarul cu mere, în depărtare.
– În ce anotimp ne aflăm?
-Toamna!
-Bravo! Și ce urmează?
-Iarna!
-Da! Și ce e specific iernii?
Copilul Mic enumeră încântată tot ce știe despre iarnă, apoi despre primăvară, despre vară. Îmi spune ce frumoase sunt toate și ce îi place cel mai mult să facă în fiecare din ele. Că iubește natura și străzile și mașinile și copacii și toți oamenii și mai ales bătrânii și tot Bucureștiul. Face o pauză. Trezește cârduri de frunze noi, cu piciorul, în mers. Apoi îi plac marea și cerul, munții, ciocolata. Fulgii de zăpadă și florile de primăvară și zmeura și prunele. Și anotimpurile. Iubește vara, primăvara, iarna, toamna, îmi spune și face o pauză. Reia rapid:
-Și dintre toate, cel mai minunat anotimp ești tu.
Îmi țiuie urechile. Declarația aceasta mă năucește, ca o supradoză de miracol. Copiii produc miracol, dar nu fac un pas înapoi să îi contemple efectul. Nici pe tine nu te lasă. Pentru că au așa de multe de zis. Și Copilul Mic are multe de zis:
-Și îl iubesc și pe Mihăiță. Și vreau să mă căsătoresc cu el, că m-a întrebat și a zis ca vrea și el să fie soțul meu. Dar și mai mult îl iubesc pe Andi, dar el o iubește doar pe Dora. Si vrea să se căsătorească doar cu ea.
Alerg pe scări între emoții. Acum o secundă îmi oferea curcubeie, acum mă aruncă în cascade de care mi-e groază.
-Da? De unde știi că o place pe Dora?
-Mi-a spus el.
-Și Dora îl place?
-Nu. De aceea aștept și dacă ea nu îl vrea, îl vreau eu.
-Păi deja i-ai spus lui Mihăiță că te căsătorești cu el. Nu va suferi? Și Dora e prietena ta, nu se poate să îi iei posibilul soț. Daca îți place de Mihăiță, eu zic să rămâi doar cu Mihăiță.
Încerc niște etică de bază, ca o marmeladă compactă. Are totuși efect, Copilul Mic tace brusc și probabil evaluează în gând posibilitățile. E bine că acceptă contraargumente, îmi zic. Și alung din cap orice gând. Doar nu se mărită mâine.
Trecem mai departe prin frunze, în tăcere. Eu îmi verific telefonul. Încă nu a sunat niciun șef. Fata nu se mărită fără să mă întrebe. Să vezi că terminăm cu bine și ziua asta și cerul însorit ne sărută pe creștet.
Ne apropiem de ieșirea din parc când Copilul Mic mă întreabă brusc și cu speranță în ton, ca pe un expert contabil care știe niște trucuri salvatoare:
-Auzi, dar dacă faci pârț la nunta ta, nu se anulează nunta?