Mă ocup de site-ul instituției. Ingrată treabă. Nu doar că nu am nicio libertate creatoare și șabloanele în care trebuie să intre plicticoasele texte sunt încăpățânate și îmi dau bătăi de cap, dar mai am de-a face și cu diverse capricii umane. Nu e muncă de IT-ist straniu, fixist și introvertit, e o sarcină pe care trebuie să o fac printre multe altele și nimănui nu i se pare importantă. Cu excepția momentelor rare când avem inspecție. O dată la patru ani. Atunci toți își amintesc că trebuie puse la punct diverse și printre diverse este și site-ul. Se constată că nu sunt trecute numele tuturor pe site. Punem și date de contact? Punem! După o săptămână decidem la fel de convinși că nu trebuie date de contact, doar adresa de e-mail a departamentului. Atât. Nimic personal. Nici nu trece o nouă săptămână că se dorește urcarea pe site a fotografiilor fiecărui angajat.

De aici începe un urcuș susținut pe un munte alunecos. Investesc foarte multă vreme, energie și putere de convingere să îi fotografiez pe cei 27 de angajați ai instituției.

Unii au vrut mai întâi să se tundă, alții să le crească mustața, alții să și-o epileze, alții să se vopsească, alții să le crească sânii, alții să se coacă face-lift-ul, unii să crească în grad, alții să nască, alții să se pensioneze. Doar câțiva au refuzat etern, definitiv și pe veci. Se temeau de poză ca aborigenii de moarte.

Când în sfârșit am reușit să îi fotografiez pe toți, sub amenințări necolegiale sau tandre, după cazi-am pus, am trăit și clipa înaltă a bucuriei inginerești: i-am urcat pe site, unul după altul, punând cuminte poza potrivită în dreptul numelui lor. Până și site-ul a fost cuminte și a cooperat, fără blocaje și întrebări repetate: sunteți sigură că vreți sa salvați poza? Abia atunci au început adevăratele lupte. Cele de putere, poziție și imagine și toate de culise. Cine e în capul listei. Cine e deasupra cui. Am început împerecherile. Din primăvară și până înainte de Crăciun am făcut permutări, împerecheri cu cap, strategice asocieri care să avantajeze pe toată lumea. Criteriul ierarhiei i-a scos din minți, pentru că unii considerau că sunt mai importanți ca alții. Mă sunau sau veneau direct la mine. Oaie intra cu căciula pe cap și haina pe umeri, fără nicio curtoazie. Dădea ușa de perete și întreba, cu o mină de revoluționar:

-Vreau să știu de ce e Hans în capul listei! Eu trebuie să fiu acolo. Am cea mai îndelungată experiență și sunt aici de dinaintea lui.

O săptămână rula criteriul vechimii. Cine a venit primul are dreptul de a fi șef de listă! Și urca Oaie, cobora Hans o treaptă. Nu !

Bine, atunci criteriul vârstei ? Adică cine e cel mai bătrân e în capul listei?

Nu!

Criteriul estetic ? Cine e cel mai frumos?

Nu!

Criteriul greutății? Cei corpolenți în vârf, slabii la coadă?

Nu!

Păroșii în vârf, cei cu pilozitate slabă în coadă? Uite, mustățile în vârf, cheliile la coadă.

Nu! Nu! Nu!

Nimic n-a fost bine. Oaie, deși slab și mustăcios, a vrut neapărat în capul listei. Dar nu putea, pentru că era unul mai tânăr și fără mustață, dar cu un grad mai mare, care s-a pozat în poziție de șef. El voia la rândul lui în capul listei. Au avut loc dezbateri. Ședințe. A durat multă vreme, într-o tensiune ascendentă, ca frigul care urcă încet la etaj.  Când au văzut că nu am o părere convingătoare și nu țin partea cuiva, m-au scos din ședință și s-au certat doar ei, între ei. Am petrecut ultimele zile ale anului între ghețari. Am plecat toți acasă să serbăm Revelionul.

Pe 3 și 4 ianuarie nu s-a vorbit de poze și site-ul a rămas neatins.

Apoi a venit o depeșă de la șefi că urmează o mișcare de uniformizare informațiilor de pe site și e mai bine să nu punem poze personale.

Anul începea bine. Pe hol a fost o tăcere ca în acele secunde finale dinaintea momentului când fotograful apasă pe buton și expresia pe care o ai atunci va fi și expresia cu care te vei lipi definitiv de hârtie.