Sâmbăta ești cumva mirat când descoperi magazine mici, de cartier, deschise. Ai alt orizont de așteptare comparativ cu restul săptămânii. Ai o uimire încântată pe chip și dromaderul comercial din tine se verticalizează brusc. Ia stai, că uite chiar acum ți-ai adus aminte că ai nevoie de fleacul ăla de care de fapt nu ai nevoie.

Ezitant, pui mâna pe clanța magazinului. Și intri. Dar între ezitare și aplomb e un pas infim. Deja pe partea cealaltă a ușii, odată intrat în universul activat de nevoia ta, mimica ta indică importanța nevoii și urgența rezolvării ei. Așa am pățit când am început brusc să caut sticlă pentru lampa de gaz nr.8. Intram în magazine mari de construcții și reparații și știind că ce caut nu se află așa, pe rafturi, întrebam vânzătorul.

-Nu vă supărați, aveți sticlă pentru lampă de gaz nr. 8?

Era o întrebare tehnică pusă convingător vânzătorului. Rămânea o secundă lovit în moalele capului și mă privea ca pe o revelație strâmbă. Știam ca în nicio secunda îmi va repeta întrebarea, ca informația să se decanteze blând în mintea lui intrată în beznă:

-Sticlă pentru lampă de gaz?? Lampă de gaz numărul opt?

Și apoi ochiul lui închis afară înăuntru începea să privească secunde bune într-un depozit imaginar cu obiecte de uz casnic, de parcă le vedea pe toate trecându-i prin fața ochilor. Revenea cu privirea printre noi, cei vii și fără sticlă la lampă.

-Nu cred. Dar ia stați așa, de care lampă de gaz ziceți de fapt dumneavoastră?

Și urma din partea mea un scurt tratat de istorie și evoluție economică din 1988 până cu o săptămână înainte, când vânzătorul afla că lampa e din comunism, o am amintire, o am la Măgura, e deja un obiect de muzeu aproape, dar funcționează, dar pisica a dat peste ea și i-a spart sticla.

Nu. Nu aveau. Nu mai există la ei așa ceva și nici nu știa unde altundeva să caut. Și vânzătorul se îndepărta într-un evident proces de recompunere după mirarea pe care o trăise, mulțumit că nu e el dezinformat asupra stocului, ci eu nebună aflată în locul greșit.

Magazine după magazine au aflat povestea sticlei și niciunul nu a avut soluția. Până când am dat de un colecționar, un inițiat în tainele sticlei, care îmi sorbea cuvintele și se simțea străbătut de fior pasional la fiecare element din povestea mea.

-Nu-i așa ca are fitil plat de cinci?? Ah, da, da, da! Așa e! Și căpăcel de 10?? Ah, vai, da, o știu! Cunosc modelul! Da, am tot ce vă trebuie. Am!

Asta a fost acum vreo două luni. Acum e sâmbătă, e frig și devreme. Umplându-mi viața mea cu dulci nimicuri, descopăr turtit între două farmacii solemne, un atelier de tapițerie. Nu doar că există, dar e și deschis! Îmi amintesc spontan că am de reînviat un fotoliu rotativ pe care scrisese, când l-am cumpărat, că debordează prin stil și eleganță și, prin forma sa, relaxează atât mintea, cât și sufletul. Despre fund, nicio vorbă. După zece ani de folosit, scaunul nu relaxase mare lucru, dar se uzase. Pun mâna pe clanța atelierului și intru. Un spațiu mic, îngust, încărcat până la refuz de mostrare de stofă, mobilă nouă, mobilă în lucru, scaune vechi, canapele desfăcute.  O draperie groasă ca o cortină împarte spațiul în magazin și atelier. E liniște înăuntru și deși aștept, nu vine nimeni în întâmpinarea mea. Strig tare: bună ziua!

Imediat după mine intră un client. Din străfundurile atelierului iese cu mânecile suflecate un tapițer. Îi aduce celui intrat după mine un taburet și i-l pune jos, dându-i și o rolă de scotch și o bucată mare de hârtie. Omul începe să își împacheteze singur scaunul.

Ne înghesuim dintr-o dată toți trei în spațiul foarte îngust rămas liber între obiecte. Tapițerul pare puțin grăbit și depășit de situație. Mă întreabă ce doresc. Îl întreb dacă poate tapița un fotoliu rotativ. Zice repede că nu se poate pronunța fără să vadă despre ce este vorba.

Și intră din nou în străfundurile atelierului, de unde se aude o tuse.

-Vă trimit poză sau cum să fac?, strig după el.

Iese puțin iritat și confirmă, ca și cum n-are încotro.

-Da, e bine, trimiteți poză.

Și dispare iar.

-Îmi dați și numărul, vă rog? îl întorc din nou din drum.

Draperiile care despart magazinul de atelier se desfac iar și pe scenă tapițerul înaintează furtunos către mine, ca un actor care interpretează pe Ștefan cel Mare și strigă la soldați:

-Notați! De fapt, nu mai notați! Luați-l de pe ușă! Când ieșiți, uitați-vă pe ușă, e scris acolo, sub program. Haideți, că am treabă!

Și dispare din nou în spatele cortinei cleioase. Sunt puțin descumpănită, dar mă întorc să plec. Deschid ușa și când să pășesc afară, îmi pică ochii pe cel mai minunat mov din lume. Închid foarte încet ușa la loc și pipăi stofa moale care ar putea acoperi scaunul pentru relaxarea sufletului, dar și a minții.

Îl aud pe Stefan cel Mare, în spatele cortinei:

-Hai că numa clienți azi de când am deschis! Am avut cinci până acuma, zici c-a intrat dracii în ei! Da mai stați frate acasă, a dat soarele și v-a găsit pe toți tapițeria! Hai, dă telefonu înapoi și bagă-ți parola, că s-a închis. Deci zici că asta e Dana? Sor-sa lu Gabi, mă? Aia cu țâțe din gât, așa, mă? Și unde e ea aici, în Italia? În Spania? Băi, io-ți spun că n-are cum, nu e ea! Ia mai dă o dată! Nooo. N-are cum! Uite, mărește poza, ca să vezi. Aia avea așa, ochi d-ăia tâmpiți. Asta ce mi-arăți tu n-are. E altfel, tu nu vezi? Cum să fie asta Dana?

Nu îl contrazice nimeni, se aude doar o tuse.

-Nu e, băi, îți spun! Pi ce, dacă arăta Dana ca asta, nu stăteam eu cu ea?! Da nu e ea! Dana avea ochi așa, d-ăia, știi tu, ochii d-ăia tâmpiți! Și țâțe, frate! Asta n-are ochi d-ăia. Și nici țâțe, tu nu te uiți?

Un hohot de tuse îl anihilează pe Ștefan cel Mare și atelierul se tapițează repede cu tunetele organice ale unei furtuni pulmonare.