Sub ștergar

Aveam trei prietene cu care mă înțelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aștepta în fiecare zi când veneam de la grădiniță, sora ei mai sobră, coliva, care mă aștepta uneori sâmbăta și regina tuturor: pâinea de casă.

-În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.

-Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiță, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aștepta pe masă, trimițând prin ștergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca niște variante ale ei translucide și incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feței ei fierbinți și opream aburii ca pe niște nori. Apoi ridicam ștergarul și îmi apropiam fața de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior și altul al satului, bunica și mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenușie și tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc și o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită și locul unde se odihnea coliva și când nu mă vedea nimeni, ieșeam în șosete pe hol și ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioșia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineața mă trezeam târziu și vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată și amestecată cu zahăr și nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie și îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coș cu colaci și vin. Coșul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie și bunica se îmbrăcau cu hainele negre și curate . Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coșul cu hrană pentru cei care nu se mai văd.

Dar cel mai neașteptat se ivea în casă pâinea. În sat nu aveam brutărie și la magazin rar aduceau pâine neagră, acrișoară și aspră. Sâmbăta după-amiaza, mamaie aducea în casă făina într-un lighean care ajungea sus, pe sobă. Urcam pe scaun și mă ridicam pe vârfuri, să bag degetele în făină. Era cea mai uimitoare senzație, să strecor mâna în făina rece venită de afară, care mă primea fără nicio rezistență. O zăpadă densă și cuminte, care nu dispărea oricât o tulburam. Așteptam ore bune să se încălzească făina, dar numai mamaie știa exact când e momentul potrivit. Ea era cea care știa când începe ritualul și care erau etapele lui. O priveam din pat, cu coatele pe masă.

-Să fii atentă, ca să știi și tu să faci, când vei fi mare. Să ții minte cum fac eu.

Făina, apă, drojdie, sare. Mamaie le spunea cu voce tare, ca pe niște vrăji care aveau efect doar rostite. Se apuca de frământat cu forța unui atac, aluatul era smucit în toate părțile, ridicat, trântit, îndesat cu pumnii. În spatele ferestrei luna se înghesuia să vadă, ca și mine, exercițiul magic. Gata, după o vreme se linișteau amândoi, și mamaie și aluatul. Ligheanul trecea lângă sobă, acoperit cu un ștergar curat și cu luna, care părea să intre cu totul în el. Când mamaie pleca din cameră, mă duceam pe ascuns la lighean și ridicam prosopul. Aluatul dormea fără grijă și formă, dens și elastic ca o burtă de mamă pe care vrei să îți lipești obrazul.

Adormeam înainte de coacerea pâinii, cu gândul la ea. O întâlneam dimineața, când aluatul gras dispăruse și în locul lui mă așteptau două pâini albe, cu coaja puțin tare, din care nu aveam voie să mănânc până nu veneam de la biserică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *