Buletin probe biologice

Urcând spre etajul patru, înoți ca salmonidele în amonte printre bătrâni care coboară încet, ocupând toată scara. Nu te observă, nu îți fac loc, au dreptul la scară mai mult decât tine. Privesc preocupați și îngândurați și nu dau doi bani pe urma de tinerețe care mai flutură pe umerii tăi vioi. La etajele inferioare ai văzut cum hoarde de alți bătrâni stau pe scaune, stau în picioare, se ceartă, tac stoic, privesc în gol, privesc la lifturi. Lifturile nu merg. În Policlinica Titan e ca în salină, o vreme se auzea în întunericul bacterian zgomotul înfundat pe care îl fac corpurile metalice grele în cădere. Erau lifturile, cu liftiere dictatoriale în ele, gata de atac și expulzare a oricărui bolnav neascultător. Apoi un lift s-a stricat și aplombul nevricos al liftierei eliminate s-a mutat în doză dublă în cealaltă, rămasă activă. După o vreme a cedat și ultimul lift și o tăcere de fabrică în abandon s-a instalat în policlinică. Acum scările sunt singura cale de acces la doctori din etajele superioare. Cozi imense de bolnavi indică eficiența cabinetelor mici cu uși de termopan, pe care stau lipite toate afișele și informațiile lumii, programul peste regulament, reclama la antidepresive peste program, reclama la Corega peste antidepresive, NU INTRAȚI NEINVITAȚI peste Corega, NU MAI SUNT FONDURI peste NU INTRAȚI NEINVITAȚI.

Mă îndrept spre un grup alb pe umeri, compact și cu mușchiul nervului flexat. Mă uit pe ușă să văd dacă scrie Recoltări, așa cum speram. Ochiul nu apucă să cuprindă situația în toată complexitatea ei cinematografică, deja un coc senior se înfige în mine:

-Nu mai iau persoane în plus! Stați degeaba. Și oricum, nici fonduri nu prea mai sunt.

-Eu am abonament, mă lăsați măcar să întreb ceva?

Tăcere ostilă. Pun mâna pe clanța discordiei, acest cabinet cu termopanul slăbit, unde o clinică privată a închiriat jumătate de zi spațiul, pentru a funcționa în cât mai multe sectoare. Pe ușa scrie UROLOGIE. NUMAI CU PROGRAMARE. Tocmai am terminat de citit Diavoliada lui Bulgakov și nu m-ar mira ca atunci când deschid ușa să mă trezesc la parter, de unde am plecat.

-Poftim, intrați! Să vedeți ce mare brânză faceți! îmi urează fără să mă privească cocul negru cât un obelisc.

Intru și întreb dacă pot rămâne, mai ales dacă am abonament. Informația aceasta înmoaie coifurile de luptă ale celor două asistente care mă priviseră ca doi samurai gata să arunce cu seringile simultan în oricine ar fi intrat pe ușă. Abonamentul e ca un pașaport diplomatic care îți permite să stai la acea coadă scurtă și eficientă în aeroport și controlorii de zbor să te privească ca pe un ales cu praf nobil în loc de mătreață pe umeri. Pot face analizele acum, dar să aștept afară, îmi confirmă asistentele.

Ies și anunț colectivul senior că mi s-a dat voie să rămân la analize. Mă privesc dezamăgite și doar cocul negru simte că situația nu are voie să scape de sub control:

-Dar numai după ce termină cu noi toate, că stăm aici cu mult înainte să vii dumneata!

Mă așez lângă ele pe un scaun. Urmează o lungă așteptare într-un crescendo de căldură, de parca soarele a venit și el la analize exact astăzi, cu tot ce are mai puternic. Din cauza pereților degradați și a scaunelor jupuite, simt că cirezi de viruși și bacterii tropăie în sus și în jos și daca aș avea un plici de muște aș putea pocni câțiva. Așteptăm. Lângă mine se așază o doamnă galbenă care vorbește greu și și pe ea sare cocul negru, stabilind ordinea. Acum doamna galbenă e cea care cere voie să pună o întrebare și când iese din cabinet ne anunță că i s-a dat voie să stea. În timp ce îmi povestește de cardiologul de la cinci și reumatologul de la doi, mă roagă să îi citesc foaia de trimitere. Îmi dă toate hârtiile ei cu tratamente și diagnostice și mă paralizează plonjarea mea bruscă în intimitatea suferinței ei. Îmi povestește când a debutat leucemia, cum s-a manifestat și ce trebuie să facă. Își coboară masca pe bărbie în timp ce vorbește, ca să ne înțelegem mai bine. Ce scrie aici? mă întreabă. Cum o cheamă pe doctorița asta de la care tocmai vin, ia vezi mata? Citesc cu voce tare și aș vrea să nu fie adevărate toate diagnosticele acestea pe care le văd și doamna le confirmă când mă aude, dând din cap ușor, ca și cum îi citesc o listă de cumpărături.

Din când în când iese din cabinet o doamnă în negru, un fel de supraveghetor al ordinii. Câte persoane mai sunt? întreabă peste noi și ne numără cu voce tare, stabilind care e ultima. Ne dă indicații cum să refuzăm dacă mai vine cineva să întrebe. NU MAI SUNT FONDURI, zice ea și asta zic toți, asta scrie pe toate ușile, asta strigă toți pereții.

-Eu am o boală de sânge, îmi zice doamna din dreapta. Tinerii zic că de ce mă zgârcesc să fac analize gratis, de la stat. Eu trebuie să îmi fac analize lunar, statul îmi permite doar câteva pe an. Restul le fac din banii mei, dar nu prea mai am.

Mă scufund în scaun ca într-o baltă de noroi. Eram mai țeapănă când am ajuns aici, aveam niște convingeri verticale ca niște araci de fasole. Au început să se îndoaie.

Așteptăm de multă vreme. Cocul negru bate nervoasă peste picior și zice:

-Incredibil! Ce dracu fac adormitele alea înăuntru? De ce merge așa de greu? Stau aici de la șapte. E unșpe!! Trebuie să mănânc, să îmi iau pastilele!

Strigă ca regele Lear și toată lumea o privește în tăcere, stăpâni toți pe propria suferință. Nu mai e loc și de alta.

-Eu doar trebuie să predau urocultura, zice o femeie mică.

-Eu doar am venit să iau rezultatul, analize am făcut alaltăieri, zice o femeie mare.

Niciuna nu îndrăznește să intre în cabinet nechemată, deși dinăuntru nu a mai ieșit nimeni de multă vreme.

-Dacă mă ceartă?

Doamna în negru deschide din nou ușa cabinetului și privește ca un elicopter peste noi. Ne numără din nou și din nou ne anunță care sunt regulile, dacă ar mai veni cineva. NU MAI SUNT FONDURI, ne reamintește ce să spunem.

E chemată înăuntru doamna cu coc negru și intră mergând greoi și privind cu foc. Ciulim urechile toate, să vedem ce reproșuri va tuna înăuntru și cumva sperăm toate să aibă ea curaj să le reproșeze asistentelor că sunt ineficiente și se mișcă lent. Iese peste multă vreme, cuminte și calmă. Pare că i-au extras venin, nu sânge, că ne urează o zi minunată și multă sănătate. Merge legănat spre ușa culoarului, care are un geam spart.

Rămânem din ce în ce mai puține și îmi vine în sfârșit rândul. Asistentele sunt obosite și îmi cer buletinul.

-Vreți și abonamentul? întreb, ca să reamintesc liga din care fac parte. Dar de data aceasta nu mai are nimeni entuziasm. Nu le trebuie abonamentul, nu. Să îmi dau haina jos și să suflec mâneca bluzei. E un spațiu îngust cu pervaz înalt, de ciment vechi, cu picățele. A plouat și ferestrele sunt deschise, în timp ce mă dezbrac aud mașinile împingând parcă mereu bulevardul. O aud dincolo de un paravan improvizat pe doamna în negru vorbind la telefon:

-Daaa, e o nebunie de nedescris aici. Toți pensionarii ne-au invadat, au dat năvală, amenință, tot ei- auzi!- că vor chema presa. Groaznic! Nu au răbdare, nu înțeleg nimic și au tupeu cu carul. Și nu mai sunt fonduri, dar nu ai cu cine să te înțelegi. Ce fac, să trec pe la Mega înainte? Ce mâncăm deseară? Iei tu sau iau eu? Mai bine ia tu, că nu știu dacă mai am chef când ajung.

Întind brațul. Aș vrea să termin mai repede. Intră un băiat cu o sacoșă mare de cadouri. Asistentele îl privesc mirate, dar nu îl dau afară.

-Am adus… știți dumneavoastră.

-Ce anume? Pentru cine?

-Păi am adus… ce mi-ați zis.

Vorbește în șoaptă, cu jenă. Una din asistente se apropie de el și îl privește cum privesc femeile bărbații de 8 martie. Ia cu ceva emoție punga de cadouri din mâna băiatului.

-Să știți că am luat de la toți. Adică așa cred.

Asistenta se uita în sacoșa de cadouri și văd dansul contemporan al emoțiilor bruște pe chipul ei.

-Aha, sunt probele de urină.

Nu cadouri, ci găletușe de urină sunt scoase una câte una din sacoșa elegantă și înregistrate, în timp ce eu aștept cu brațul întins.

-Deci avem așa: urină Dumitrașcu. Bine că are etichetă. Scrie! Mai avem: urină Pruteanu. Scrie! Ăsta al cui e? A, urină Beștoiu.

O asistentă strigă nume, cealaltă înregistrează în sistem și borcănașe cu urina senectuții sunt așezate unul după altul pe pervaz, în timp ce soarele răsărit după ploaie își înfige razele în galbenul lor palid.

Aștept cu brațul întins, pregătit de recoltare. Pereții sunt scorojiți, robinetul picură, deși e închis. O muscă a intrat în forță prin geamul larg deschis și se învârte iute, ca un patinator de viteză. Sunt aproape gata, mă îmbrac cu haina, iar doamna în negru se ridică de pe scaun și mă întreabă: aveți nevoie de ceva? Vreți să vă dezinfectați sau poate vreți un pahar cu apă? O cafea? Un rest de politețe clinic-privată care în locul acesta e ca niște murături după desert. Adresată doar mie.

Poate pentru că sunt încă tânără. Sau poate pentru că am abonament.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *